Nemurire (Opere Complete volumul 11) - Hermann Keyserling

Mai intereseaza azi pe cineva nerezolvata enigma a mortii si ipoteza nemuririi?

Pe omul primordial, pe care nu mai stim sa ni-l inchipuim, sau de care nu mai avem timp astazi, ea l-a chinuit din timpuri stravechi.

[...]

Dar nu este cazul sa-i rapim cititorului placerea de a descoperi singur ce are Keyserling de spus in privinta nemuririi si nici sa i-l talmacim mai pe inteles, caci stilul autorului este clar si sincer cum numai al unui filosof autentic poate fi.

Fragment Nemurire

Omenirea, asadar, nu poate depune marturie in favoarea nemuririi sufletului deja din cauza ca o parte importanta a ei nici nu-si pune intrebarea. Or, un alt motiv pentru care nu are sens sa vorbim de generalitatea credintei in nemurire rezida in aceea ca „suflet” nu este o notiune general-omeneasca. Nu stau la indoiala sa afirm ca toate cartile bine intentionate care, pe baza reprezentarilor eshatologice ale popoarelor straine, vor sa demonstreze ubicuitatea credintei in nemurire (asa cum intelegem noi cuvantul) sunt gresite deja fiindca acele reprezentari nu pot fi traduse in modul nostru de gandire. Ar trebui totusi in sfarsit sa pricepem ca numai acolo au cuvintele un sens unde le corespunde un continut determinat. Ce-i drept, cei mai multi dintre oameni intrebuinteaza expresii cu care ei nu leaga nici un continut personal (aceasta este, fie remarcat in secundar, reversul faptului adesea accentuat ca marii scriitori imprima mereu cuvintelor lor o semnificatie specifica): un continut social acestea au mereu. In secolul XX si in cercurile literare ale Germaniei, cuvantul „geniu” de exemplu desemneaza o organizare foarte bine delimitata a spiritului. De aceea, el are un sens, chiar daca este aplicat o data de cineva care nu stie sa gandeasca nimic clar prin acesta, el are un sens social temporal. Aceeasi expresie, insa, pe timpul tanarului Goethe, caracteriza un om foarte puternic si diform, iar in antichitate un spirit protector si mai departe nimic. Or, ce inseamna atunci geniu „in general”? Nimic; sau ceva determinat temporal sau nimic. — Cuvantul sofist desemna originar un titlu filosofic de onoare; chiar si creatorul lumii era numit ocazional in acele timpuri, si fara ironie, sofist. Asijderea, printr-un sceptic se intelegea in primul rand un ganditor temeinic, care nu ia totul pe incredere, fara a verifica. Or, cum sa inteleaga corect un cititor, care nu cunoaste decat semnificatia moderna a acestor cuvinte, ideile unor timpuri indepartate! Si nu este vorba numai de timpuri indepartate; deja limba secolului XVIII, mi se pare mie, este de neinteles pentru cei mai multi. Timbrul sunetelor gandirii de atunci se abatea de la cel de azi; fine urechi trebuie sa posede cel ce vrea sa-l perceapa clar. Ce intelegea Diderot prin raison sau DʾHolbach prin nature, de aceasta, chiar si francezii zilelor noastre, in marea lor majoritate, n-au macar o banuiala, ca sa nu mai vorbim de o notiune.