Sa ma intorc Acasa - Alexandra Svet

O carte despre greutatile, lacrimile si mangaierile cu care este presarat drumul de intoarcere Acasa, despre stradaniile neobosite ale autoarei de a sfinti locurile prin care paseste – „sa las doar flori in urma mea – aici, afara, chiar ca rasar cu atata greutate din asfalt”. O carte-dorinta de a aduna cat mai multe raspunsuri la intrebarea ce ne-ar putea fi pusa candva de copii: „De ce suntem ortodocsi?”. O carte-lupta, al carei scop final nu este altul decat cel de „a tine aprinsa flacara lumanarii mele, chiar si prin furtuni de lacrimi si prin pustietati de dor, sa dau mai departe din comoara ce mi-a fost cu atatea jertfe lasata, sa ma ghemuiesc cat pot de tare in bratele parintesti cele nepieritoare… Si mai ales, sa imi invat si pruncii sa o faca, pentru a le fi cald si bine si cand eu voi fi doar o fotografie”. Si mai presus de toate, Floarea din asfalt, volumul al doilea – Sa ma intorc Acasa, este o carte despre o mare dragoste ce se doreste marturisita, oricat de riscant este un astfel de demers in aceste zile tulburi pe care le traim: „Oamenii sunt ca niste copii. Le dai drumul in viata cum le-ai da drumul intr-o incapere plina de jucarii... Si fiecare alearga in disperare sa puna mana repede, repede, primul, pe ce poate. Unii alearga dupa palate, vile, masini, altii dupa titluri, functii, putere, dupa conturi, blanuri, aventuri, pantofi, posete, haine, ceasuri, yachturi, restaurante. Si apoi, dupa ce le-au apucat, trag cu dintii de ele. Eu am alergat dupa dragoste... si L-am gasit pe Hristos. Sa ma ajute Dumnezeu sa nu Ii dau drumul. Si daca as putea sa Il arat si altora, cator mai multi, ce bine ar fi!”.

„Astazi as imbraca‑o pe Mariuca in costum popular, i‑as pune opincute, o broboada rosie cu flori, o bundita groasa si as sui‑o intr‑o sanie trasa de doi cai albi. Cu bundite si ei. I‑as mangaia nasucul rosu, m‑as bucura sa o vad cum rade stirba si i‑as spune despre neamul meu frumos si despre Domnul Iisus. I‑as canta colinde in timp ce sania ne‑ar duce, ne‑ar tot duce... Am lasa in goana noastra campii, dealuri, munti si sate cuminti, frumos impodobite de sarbatoare, asteptand cu emotie nasterea ce ne‑a daruit indumnezeirea. Am ajunge poate acasa chiar in Ajun, sa le facem mamei si tatei bucurie; parca ii vad, nu si‑ar mai vedea capul de treaba sa nu ne lipseasca nimic. Ar veni la noi prietenele mele cu copiii, imbracati toti in costumele traditionale, cu pieptarele lor pe care e desenat Raiul, ne‑ar canta colinde invatate din batrani si am adormi apoi amandoua, invelite in bucuria Craciunului, acasa.

Sau poate ca nu o sa ajungem acasa in Ajun. Poate ca o sa ne cantam colindele altundeva, in cealalta Romanie risipita prin lume, alaturi de toti cei care plang in pumn pentru ca sunt si anul acesta departe de casa. Poate ca anul acesta vom face Craciunul in cealalta Romanie, rupta, trista, ratacinda, flamanda, de afara. Afara, romanii plang, rad, canta colinde, isi boteaza copiii, se cununa, mor. Sunt unii, multi, care nici macar morti nu mai ajung acasa pentru ca nu au rudele bani sa ii aduca inapoi.

Poate ca la ei ne va duce anul acesta sania... Poate ca anul acesta trebuie sa intelegem cu adevarat ce inseamna «dorul» si ce inseamna dragostea de tara. Caci parca niciodata nu mi‑am iubit mai mult tara decat atunci cand am fost intr‑o sanie trasa de doi caluti albi, care nu ma duce acasa in ajun de Craciun cu Mariuca.“