Peisaj de furtuna la Indianapolis - Bogdan Suceava

Bogdan retraieste religiozitatea devotiunii pentru poezie si mai ales retraieste, brutal, poezia ca ontologie, ca act definitoriu – si chiar intemeietor – al fiintei. Desi e un prozator irevocabil, un eseist-hermeneut de evidenta competenta si un matematician de performanta (despre care nu pot spune insa nimic), esentiala in devenirea si rostuirea lui existentiala a fost poezia; aceasta, zice el, „a fost o experienta fara de care nu as fi nimic”.

Miza existentiala a poeziei e una paroxistica, iar ideea despre poet invoca toata mitologia eroica despre vocatia si rostul acestuia, dar si despre capacitatea lui de a ridica existenta la limita autodistrugerii si de a trai intr-o intensitate spasmatica: „Poetul – precizeaza el intr-o notita – se realizeaza in acele stari in care orice faptura omeneasca s-ar distruge.” Poetul e, asadar, eroul intensitatii maxime, cel care ridica registrul uman la un grad de intensitate inumana.

Al. Cistelecan