Obrăzaru-i pentru o japonez[c]ă

Description

Ajungând în Țara Soarelui Răsare, Troy e cazat într-un cămin pentru studenți străini. Printre locatari se numără și câțiva studenți japonezi voluntari. Sarcina lor e să-i ajute pe nou-sosiți să se adapteze la viața din metropola japoneză. Gașca petrece mult timp împreună, discutând într-un amestec de limbi chițibușuri cotidiene japoneze. Kaori, studentă în ultimul an la Artele plastice, face parte din acest grup de studenți. Într-o seară, Troy prinde în vorbele fetei niște ițe de povești, pe care nu le înțelege prea bine, dar își dă seama că sunt despre un spital în care fata a fost cândva internată. Kaori a suferit cândva de o formă gravă de tuberculoză. Tânărul imediat e dus cu gândul la Muntele vrăjit al lui Thomas Mann și la Inimi cicatrizate al lui Max Blecher. Deși comunicarea lor e constituită din fărâme de fraze și cuvinte, pe care nici unul, nici altul nu le înțeleg bine, Kaori câștigă în ochii lui Troy alura misterioasă a unui personaj literar, de poveste, reîncarnat în piele și oase. Anul trece repede. Kaori termină facultatea și părăsește Japonia. Pleacă în Australia, să-și perfecționeze engleza, dar și mai important, să stea cu iubitul ei australian. Decide, totuși, să inițieze o corespondență cu Troy, care, între timp, se dedică studiului limbii japoneze. Kaori revine din Australia, unde lucrurile nu s-au întâmplat așa cum și-a dorit ea. Se mută la Paris şi devine, realmente, o zburătoare. E angajată stewardesă. Corespondența lor se întețește, devine frenetică… Se apropie vacanța de vară. Kaori îl invită pe Troy să meargă împreună să-i viziteze pe bunicii ei, care locuiesc într-un cătun pe malul mării Akinada, lângă Hiroșima. Titlul romanului este pliat pe unitățile prozodice ale unui haiku, legându-l mai strâns din punct de vedere formal, de spațiul cultural al Japoniei, care devine o cultură gazdă pentru Troy, dar și patria Kaori-ei, din care ea se exilează. Dar nici un haiku transpus într-un sistem de scris fonemic nu poate exprima dimensiunea vizuală pe care o conferă complexitatea scrisului logografic. Cele câteva sute de pagini pe care se întinde acest roman epistolar sunt, pe de o parte, o încercare a autorului de a traduce haiku-ul din titlu, adică de a recupera conținutul vizual al ieroglifelor folosite în japoneză, pierdut în traducere. Pe de altă parte, cuvintele titulare sunt niște despicături dintr-o mască, care ascund e experiență complexă, născută între doi indivizi ce provin din spații culturale incongruente, și încercarea lor meticuloasă de a-și șlefui dinții cochiliilor, pentru a și le putea cumva potrivi și îmbina. Romanul în sine este un obrăzar, căci, prin manevra traducerii, de fapt, tăinuiește.