Desene: Lica Sainciuc
"Fulguta era o fetita timida si sperioasa ca o ciuta. De se intampla sa strige educatoarea la vreun copil, ea se inalbea la fata, genele prindeau a-i tremura usor, ca puful de papadie intr-o boare de vant, si doua lacrimi stateau gata sa i se prelinga pe obrajori.
De sub aceste gene dese si lungi te priveau pe furis, iscoditor, doi ochi mari, negri si lucitori, care parca vroiau sa afle dintr-o data toate tainele lumii.
La gradinita o puteai vedea adeseori singuratica, instrainata de ceilalti copii, care se jucau veseli si galagiosi, alergand, sarind peste coarda sau batand mingea.
Fulguta se ghemuia la un colt de gard si urmarea atent peticul de iarba din fata. Ii placea sa se uite cum misca alene din mustacioare vacile-domnului, alintandu-se parca in aburii calduti, pe care ii slobozea pamantul in zilele de primavara.
Chiar langa vacile-domnului isi desfaceau petalele albastre ca cerul niste flori maruntele, cat un bob de grau. Erau atat de fine si de ademenitoare pe solul inca negru, incat Fulguta le-ar fi privit ore intregi.
Ii placea sa se culce pe iarba langa vreo papadie inflorita si sa urmareasca lucrul albinelor care nu mai stiau de odihna, mereu incarcandu-si piciorusele cu polen de aur.
Odata, stand culcata langa o papadie, a rupt o floare. Dupa ce a mirosit-o, a ridicat-o sus si a inchis un ochi, privind-o cu celalalt. "
