What the Bleep Do We Know!? Ce naiba stim noi, de fapt?!

Cercetarile stiintei demonstreaza spiritualitatea? De ce suntem aici, cum gandim, ce sunt emotiile, ce este realitatea, ce este Dumnezeu, ce este sufletul… sunt cateva din Marile intrebari pe care autorii acestei carti ni le scot in calea ochilor si a mintii. Succesul filmului What the Bleep Do We Know a fost doar inceputul calatoriei. Multi romani au vazut deja acest film, desi in mod oficial el nu exista in Romania. Modul in care a circulat (underground) graieste el insusi despre setea de cunoastere a romanului, dar si despre cat de mult era asteptat un asemenea film. Este un film care zguduie din temelii perceptia si atitudinea umana, un film care a creat fani printre toate nivelurile de receptare, inteligenta si cunoastere. Producatorii si scenaristii lui au simtit ca trebuia sa aduca si „negrul” cuvantului pe albul hartiei. Alt nivel de receptare si, mai ales, alte posibilitati de a aduce alte informatii, ori de a le intari pe cele existente in film. Aceasta carte foloseste ideile, conceptele si stiinta care sondeaza si scormoneste mintea omeneasca precum minerul intr-o mina, dar reprezinta doar un punct de pornire de unde poate incepe explorarea in profunzime a noii paradigme. Fizica cuantica a proceselor noastre interioare si granitele exterioare ale universului cunoscut sunt cele ce trebuie re-cunoscute. Desfacatorul de conserve pentru constiinta este reprezentat de insasi actiunea de a pune Marile intrebari. Necesitatea schimbarii paradigmei actuale intr-una noua, care sa cuprinda constiinta printre factorii care influenteaza viata si realitatea pe Pamant, pare sa fie una din cele mai importante concluzii pe care cititorul o poate avea la finele lecturii acestei carti senzationale. What the Bleep Do We Know? – Ce naiba stim noi, de fapt?! este o carte ce contine o stiinta uluitoare. Cu ajutorul a mai mult de o duzina de oameni de stiinta, cercetatori renumiti si teoreticieni, pornesti intr-o calatorie avand pe nas ochelarii fizicii cuantice; pornesti intr-un univers care este mai bizar si mai viu decat ne-am imaginat vreodata. Apoi, esti dus mai departe, la marginea exterioara a granitei cunoasterii noastre stiintifice despre constiinta, perceptie, chimia corpului si structura creierului. Din ce este facut gandul? Din ce este facuta realitatea? Si, cel mai important, cum poate schimba un gand natura realitatii? Aceasta stiinta ne conduce nu doar in lumea materiala, ci intr-un taram profund al spiritualitatii. Daca observatia afecteaza rezultatul, atunci noi nu doar facem parte din univers, ci suntem participanti in el. Daca gandurile sunt mai mult decat intersectii electrice neuronale intamplatoare, atunci constiinta este mai mult decat un accident anatomic. Exista o putere mai mare, dar este cu adevarat acolo, in afara noastra? Unde este linia de demarcatie dintre acolo, afara si aici, inauntru? « Majoritatea oamenilor prefera sa ramana in zona de siguranta decat sa intre in astfel de incurcaturi. Chiar daca se lovesc direct de o intrebare, mai mult ca sigur vor fugi de ea, isi vor ascunde capul in nisip sau isi vor gasi repede de lucru cu altceva. De ce sa pui o Mare intrebare? A pune o Mare intrebare este o invitatie la aventura, o calatorie spre a descoperi. Este incitant sa pornesti intr-o aventura noua; exista o fericire a libertatii, libertatea de a explora teritorii noi. Asa ca, de ce nu punem aceste intrebari? Pentru ca, punand intrebari, se deschide usa catre haos, catre necunoscut si catre imprevizibil. in momentul in care pui o intrebare la care chiar nu stii raspunsul, ti se deschide calea catre un taram al tuturor posibilitatilor. Esti dispus sa primesti un raspuns care ar putea sa nu iti placa sau cu care sa nu fii de acord? Daca te face sa te simti incomod sau daca te departeaza de siguranta pe care ti-ai creat-o pentru tine insuti? Daca raspunsul nu este ce vrei tu sa auzi? Ca sa pui o intrebare nu iti trebuie muschi, ci curaj. » Cine ce vede!? Cinci niveluri stabile de procesare ale creierului. Aceasta este tocmai ce ati facut pentru a „vedea” fiecare din aceste litere. Nu este vorba doar de faptul ca ochii au trimis catre „voi” niste imagini continand fiecare litera. Creierul vostru a procesat informatiile vizuale trimise catre el de ochi pentru a construi aceste litere. Realizeaza acest lucru spargand, reducand impulsurile care ajung la el la forme de baza, la culori si tipare de baza. Apoi, incepe actiunea de potrivire a tiparelor cu amintirile despre lucruri similare stocate deja, asociind acestea cu emotiile si insemnatatea evenimentelor, legandu-le pe toate la un loc intr-o singura fotografie ce integreaza totul si pe care o trimite lobului frontal de 40 de ori pe secunda. Asa este. Noi nici macar nu vedem in mod continuu, ci este un fel de film alcatuit din fotograme ce se deruleaza fulgerator, dar si cu intermitente. Aceasta inseamna ca tot ceea ce vedeti este pictat de creierul vostru. El picteaza fiecare frunza a fiecarui copac pe care il vedeti. Picteaza conectandu-se cu amintirile sau retelele neuronale ce contin informatii despre frunza, culoare, marime, forma, punand toate acestea cumva la un loc. Pare foarte scandalos si contrar felului in care ne invartim prin lume. Cum au ajuns neurofiziologii la aceasta schema? Dovada ca, de fapt, nu ochii percep, ci creierul, este demonstrata si la un nivel mai putin dramatic: locul unde nervul optic trece prin globul ocular inspre creier, nu are receptori vizuali. Prin urmare, ne-am astepta ca, daca inchidem un ochi, sa vedem un punct negru in centru. Dar nu se intampla asa. Si aceasta pentru ca nu ochiul picteaza tabloul, ci creierul. Mai multe informatii… Oamenii de stiinta au descoperit ca daca masoara din punct de vedere electric ceea ce iese din creierul unei persoane (folosind RMN sau scannere PET, de exemplu) atunci cand priveste un obiect si apoi cand doar isi imagineaza acel obiect, in ambele cazuri sunt active aceleasi zone ale creierului. inchiderea ochilor si vizualizarea obiectului, produce aceleasi tipare ale creierului ca si privirea acelui obiect. Creierul nu numai ca nu distinge intre ceea ce vede in mediul inconjurator si ceea ce-si imagineaza, dar se pare ca nu stie nici diferenta dintre actiunea in sine facuta si actiunea vizualizata. Acest fapt a fost descoperit pentru prima data in anii ’30, de Edmund Jacobson, M. D.(creatorul Tehnicii de Relaxare Progresiva pentru reducerea stresului). Cand dr. Jacobson a rugat subiectii sa vizualizeze actiuni fizice, a descoperit miscari foarte subtile musculare care corespundeau cu miscarile muschilor care ar fi fost implicati in activitatea respectiva. Aceasta informatie a fost foarte bine folosita de multi sportivi, in lumea intreaga. Adevarul despre perceptie Perceptia este un proces complex, cu multe fatete, care incepe atunci cand neuronii receptori capteaza o informatie din mediul inconjurator si o trimit, sub forma impulsurilor electrice, creierului. Ca toate fiintele vii, receptorii nostri sunt limitati. Nu putem vedea lumina infrarosie, nu putem simti campurile electromagnetice asa cum fac pasarile (folosind aceste informatii pentru a naviga). Cu toate acestea, cantitatea de informatii care vine prin cele cinci simturi este uluitoare – undeva in jurul a 400 de miliarde de biti pe secunda. Evident, nu privim si nu procesam constient nimic din toata aceasta cantitate. Cercetatorii spun ca numai aproximativ 2000 de biti trec prin constiinta noastra. Asa ca, in timp ce creierul trece la treaba „incercand sa creeze pentru noi o poveste despre lume”, dupa cum spune dr. Andrew Newberg, „trebuie sa si scape de o multime de informatii”. De exemplu, in timp ce cititi aceste cuvinte, chiar daca simturile voastre receptioneaza temperatura din camera, senzatia corpului vostru aflat pe scaun, textura hainelor la nivelul pielii voastre, zgomotul frigiderului si mirosul samponului pe care l-ati folosit, sunteti mai degraba inconstienti de toate acestea in timp ce va concentrati asupra cuvintelor cartii. Dr. Newberg continua: „ Creierul trebuie sa vada si sa sorteze o cantitate enorma de informatii care este inimaginabila pentru noi. Realizeaza aceasta inhiband alte lucruri, prin oprirea anumitor raspunsuri si a anumitor informatii neuronale de a ajunge in constiinta noastra. Si, facand astfel, noi ignoram chiar scaunul pe care stam. Aceasta este scoaterea din monitor a cunoscutului. Apoi se elimina necunoscutul… Daca vedem ceva ce creierul nu poate identifica, ne agatam de ceva similar. () Daca nu gasim nimic apropiat sau daca e ceva ce stim ca nu este real, dam la o parte spunand.” Asa ca, de fapt, noi nu percepem realitatea, noi vedem imaginea realitatii pe care creierul nostru a construit-o pe baza imputurilor senzoriale si a nenumaratelor asocieri extrase din vasta retea neuronala a creierului. „Depinde de experientele pe care le-ati avut si felul in care procesati informatia, ceea ce creeaza, cu adevarat, lumea voastra vizuala… Pana la urma, creierul este ceea ce percepe realitatea si ceea ce creeaza reprezentarea noastra despre lume”, afirma dr. Newberg. Emotii si Perceptii Cercetarile doctoritei Pert la Institutele Nationale de Sanatate (National Institutes of Health) sugereaza ca nu numai ceea ce credem este real, dar si felul in care simtim despre ceea ce simturile noastre percep, ceea ce determina daca si felul in care vom percepe. Ea spune: „Emotiile noastre decid ce merita atentia noastra… Decizia despre ce devine gand ivit din constiinta si ce ramane un gand nedigerat, un tipar ramas ingropat adanc in corp, este mediata de receptori.” Dupa cum spune Joe Dispenza: „Emotiile sunt menite sa stimuleze chimic ceva in memoria pe termen lung. De aceea le avem.” Emotiile noastre sunt legate/conectate la un nivel inferior al procesarii vizuale, undeva in apropierea primului pas. Acest lucru are un sens din punct de vedere al evolutionismului. Daca mergand pe poteca apare in fata ta un tigru, vei procesa aceasta imagine si vei incepe sa fugi inainte de a intelege de ce. 400 de miliarde de biti pe secunda! Chiar si daca eliminam lucrurile care sunt nereale (martienii) si pe cele care sunt „irelevante”(mirosul samponului), tot raman o multime de biti. Emotiile dau acestora greutatea si importanta lor relativa. Ele sunt scurtatura catre perceptie. Ele ne ofera si capacitatea unica de a nu vedea ceea ce nu vrem sa vedem. Paradigma si perceptie Deci, daca ne construim realitatea din deja existenta magazie de amintiri, emotii si asocieri, cum am putea percepe ceva nou vreodata? Cheia este o noua cunoastere. Largind paradigma, modelul nostru despre ceea ce este real si posibil, adaugam noi optiuni listei pe care o pastreaza creierul nostru. Tineti cont ca acea lista nu este decat o descriere a realitatii care se bazeaza pe experienta personala; nu este realitatea insasi. O noua cunoastere ne poate deschide mintea catre noi tipuri si noi nivele de perceptie si experienta. Este importanta o informatie noua, dar o cunoastere completa implica atat intelegerea, cat si experienta. Daca vrei ca cineva sa stie cum este sa manance o piersica, poti sa-i dai informatii despre asta – „este zemoasa si dulce si moale…” – dar nu va stii niciodata, cu adevarat, pana cand nu va musca din acea piersica. Asa ca, pentru a ne largi paradigma si a ne deschide catre o viata mai buna, ne trebuie si experiente noi. De exemplu, cand a fost ultima oara cand ati facut ceva atat de inimaginabil incat, ramanand cu gura cascata, sa spuneti: „nu pot sa cred ca am facut asta!”? in Calatorie catre Ixtlan, Carlos Castaneda aminteste una din lectiile lui Don Juan: a te pandi pe tine insuti. Cu alte cuvinte, a-ti invata propriile obiceiuri ca si cand ai studia pe altcineva, astfel incat sa te poti surprinde atunci cand faci ceva ce este un obicei si sa schimbi, facand ceva complet nou. Dar ne intoarcem la vechile intrebari: daca percepi numai ceea ce stii, cum vei putea percepe vreodata ceva nou? Daca te creezi pe tine, cum vei putea creea un nou tine? Odata ce s-a inteles ca noi putem experimenta viata in limitele cunoscutului, a ceea ce cunoastem deja, devine evident ca, daca ne dorim o viata mai bogata, daca dorim mai multe oportunitati de dezvoltare, realizare si fericire, atunci avem nevoie sa facem o miscare puternica in noi insine, punandu-ne mari intrebari, experimentand noi emotii si adunand mai multe informatii/date in retelele noastre neuronale. Noi ne cream lumea Concluzia, cel putin atat cat a putut stiinta sa realizeze pana acum, este urmatoarea: Noi cream lumea pe care o percepem. Cand deschid ochii si privesc in jur, nu vad „lumea”, ci lumea pe care echipamentul uman senzorial este capabil s-o vada, lumea pe care sistemul meu de credinte imi permite s-o vad si lumea pe care emotiile mele vor sau nu s-o vada. Cu toate ca respingem aceasta notiune si vrem sa credem ca exista o „lume reala” pe care o putem percepe cu totii si asupra careia sa cadem de acord, de fapt, deseori oamenii – si poate ca intotdeauna – au o perceptie cu totul diferita a acelorasi lucruri. De exemplu, cand este descrisa o crima de catre mai multi martori (ca in filmul japonez Rashomon), versiunile despre „ce anume s-a intamplat de fapt” difera mult – nu numai in ceea ce priveste detaliile, dar chiar si in privinta infatisarii (cum ar fi culoarea parului, inaltimea, imbracamintea) atat a victimei, cat si a criminalului. Fiecare martor crede ca el sau ea detine povestea adevarata, dar ceea ce detin cu adevarat este propria lor perceptie despre ceea ce s-a intamplat. Noi ne cream lumea mereu in miliarde de feluri. Din punct de vedere stiintific, vederea si perceptia sunt cele mai evidente si demonstrabile modalitati prin care facem astfel. Marea intrebare este: totul se opreste aici? Este aceasta limita pana la care afectam lumea pe care o vedem? Un pas mai departe Ca nu cumva sa credeti ca stiinta a ajuns la capitolul descurcarii itelor misterului vederii, hai sa ne aruncam mai jos in stiti-voi-care-gaura (rabbit hole). Karl Pribram a revolutionat felul in care gandesc oamenii despre creier prin afirmatia ca acesta este esentialmente holografic. Karl Pribram a afirmat ca procesarile sunt raspandite in tot creierul si ca, intocmai ca o holograma, fiecare parte contine intregul. Acest lucru a fost suficient de ciudat in sine, dar apoi Karl Pribram a aplicat acest model felului in care percepem. El a spus ca universul este, in esenta, holografic si ca singurul motiv pentru care noi simtim ca suntem „in” realitate, in loc sa „percepem” doar realitatea, este faptul ca acest creier se conecteaza holografic cu acel „acolo, afara” (caz in care timpul si spatiul dispar)[1] si astfel perceptia noastra nu este doar procesata in creier, ci mutandu-se in afara creierului, interactioneaza cu „acolo, afara”(spatiul cosmic). De aceea, indiferent de cat de buna este realitatea virtuala, nu va va convinge niciodata ca sunteti „in” acea realitate. Dar daca realitatea este holografica, este posibil sa o percepem direct? Simturile noastre sunt limitate; sunt ca formele de taiat biscuiti presand realitatea. Cu toate acestea, intalnim exploratori in constiinta relatand ca este posibil sa experimentam lumea complet, direct, intregul univers si o boaba de nisip, totul deodata. Si din acel punct de vedere, totul – tot ceea ce percepem prin simturile noastre – este maya, iluzie. Deci, nu este vorba decat de punctul de vedere, de perspectiva. Dorinta si pasiunea – prieteni sau dusmani? Dorinta si pasiunea alimenteaza evolutia si schimbarea. Dr. Dispenza spune: „trebuie sa ai disponibilitatea si pasiunea de a iesi din propriile limite de confort”. Cu siguranta, aceasta scena din viata lui Iisus e una de pasiune: ” Si, facandu-Si un bici din streanguri, i-a scos pe toti afara din templu, si oile si boii, si schimbatorilor le-a varsat banii si le-a rasturnat mesele.”(Ioan 2: 15). Cand analizam o dorinta data, e important sa facem doua lucruri: sa nu judecam si sa fim sinceri cu privire la adevaratul obiect al dorintei. Pentru a examina cu claritate o dorinta, orice tendinta de a judeca trebuie sa dispara, deoarece nu reprezinta altceva decat o etichetare a respectivei dorinte ca fiind rea, fapt ce o trimite in mecanismul respingerii. Dorinta apare. Cineva iti ia fata pe autostrada, pentru un moment dorinta ta este sa ai un tun cu laser cu ajutorul caruia sa-l spulberi de pe drum. Daca te simti groaznic si rusinat, atunci ai toate sansele ca motivul maniei tale sa nu fie niciodata descoperit. Cat priveste adevaratul motiv al dorintei, iata un exemplu: cineva candideaza pentru o functie publica dorindu-si puterea. Dar, foarte adesea, oamenii incep sa se simta vinovati cu privire la adevaratul motiv al dorintei lor si intra intr-un dans al declaratiilor in care afirma ca doresc sa-i ajute pe cetateni – cand ei, de fapt, vor sa experimenteze sentimentul puterii. Si cine poate spune ca pentru ei acest lucru nu reprezinta un pas inainte pe scara evolutiei? Sau vor afirma poate ca-si doresc puterea pentru a contrabalansa un sentiment adanc de insecurirtate si lipsa a valorii. in acest caz, obtinerea puterii nu le va aduce niciun beneficiu. Exista si un motiv foarte pragmatic pentru care e imperativ sa ajungem la radacina dorintei. Manifestarea! Asa cum a mentionat Bill Tiller, va doriti o concentrare a mintii asupra unui singur punct. Daca adevarata dorinta este dublata de una corecta din punct de vedere politic sau o dorinta are o alta la baza sa, inseamna ca sunt activate doua retele neurale. Iar odata ajunsi in acest punct, e vorba de o diviziune ce nu poate fi rezolvata prin intentie. Dar, inainte de aceasta, se pune marea intrebare: oare ce dorinta din alaiul nesfarsit (sau care, cel putin, pare astfel) va trebui sa fie activata? Alegerea Cineva este in fata unei alegeri. Dar oare cine alege de fapt? Din ratiuni de simplitate, sa zicem ca e vorba de una din doua entitati. Una e personalitatea, iar cealalta sinele transcedental. Acest mod de organizare al celor doua aspecte ale noastre ne duce inapoi la separarea ego/Dumnezeu, materie/spirit. Stim ca daca personalitatea e cea care face alegerea, aceasta va proveni din retelele neurale preexistente, insemnand experiente si emotii trecute, ca si dependentele fata de acestea. intr-un asemenea caz, pe butonul declansare am putea lipi eticheta repetitie. Si mai adesea, aceasta alegere provine dintr-o decizie inconstienta, asa cum se intampla cu animalele de laborator care continua sa apese pe parghia peptidelor. Adevaratul buton declansator provine din zona spirituala. in acest caz, alegerea nu este motivata de trecut, ci de transformarea necunoscutului in cunoscut – adica de evolutie. Avand in vedere acestea, apare o intrebare interesanta – cum putem sti, in fata unei dorinte trezite, daca aceasta este bazata pe ego sau pe suflet? Mai cu seama daca luam in considerare faptul ca dorintele provenite din zona spirituala sunt putin mai ciudate, mai stranii in comparatie cu rutina noastra cotidiana. Exista unele exemple importante ale acestui fapt in istoriile studentilor si invatatorilor spirituali. in multe relatii de acest tip, invatatorul este vocea naturii spirituale adormite a studentului. Ideea fundamentala a acestui fapt este ca daca ar lucra singur, studentului i-ar lua mii de ani pana sa-si auda propria voce interioara, asa ca i-o comunica invatatorul. in mod obisnuit, noi credem ca razboiul este rau, nu-i asa? Dar in exemplul lui Krishna, el conduce carul de razboi al lui Arjuna, spunandu-i ca sarcina lui spirituala este sa mearga si sa lupte. Un alt exemplu este o poveste buddhista despre Marpa si Milarepa, care construiesc o uriasa casa de piatra. Dupa ce o finalizeaza, Marpa ii cere lui Milarepa sa puna fiecare piatra inapoi de unde a luat-o, deconstruind intreaga casa. Acest lucru suna nebunesc, dar nici pe departe atat de mult ca faptul ca au repetat acest dans de inca patru ori. Don Juan l-a pus pe studentul sau Carlos Castaneda, astazi un autor celebru, sa manance la cina hamburgeri timp de luni de zile. Oare Don Juan credea in iluminarea prin hamburgeri si cartofi prajiti? Dupa cateva luni, o femeie tanara si frumoasa a intrat cautandu-l pe Carlos. Acesta a ramas tacut pana cand o limuzina eleganta a oprit. Femeia a spus: „E Carlos”, moment in care Carlos a realizat ca, de fapt, cauta faima, iar in acea clipa si-a inteles adevarata natura. Foarte adesea, vocile provenite din partea transcedentala conduc la o transformare pe care nimeni n-ar fi crezut-o posibila. Iata de ce este atat de important sa nu judecam dorintele, ci sa le examinam atent inainte de a alege. Si, in plus, mai e si alegerea. Iata ce ne spune Dr. Pert: „Liberul arbitru se gaseste in cortexul nostru frontal, iar noi ne putem antrena sa facem alegeri mai inteligente si sa fim constienti de alegerile pe care le facem. Ei bine, eu cred ca acest lucru reclama exercitiu, diferite feluri de exercitii. Putem merge la sala pentru a ne intari bicepsii sau ne putem antrena cortexul frontal recurgand la yoga, meditatie si alte practici”. Asadar, cine alege? Desigur, noi o facem, dar ajungem din nou intr-un punct in care ne intoarcem la intrebarea: cine sunt eu? Ce aspect al nostru alege (personalitate/ego sau spiritul transcedental)? Din punct de vedere neurologic, se pare ca intrebarea poate fi reformulata astfel: oare alegerea provine dintr-o retea neurala existenta sau din cortexul frontal? Profitam de avantajul oferit de caracterul cuantic aleatoriu, ce ne permite sa alegem ceva nou, sau suntem un dispozitiv mecanic, ce actioneaza intotdeauna pe baza unor conditii preexistente (vechi)? Si ne intoarcem inca o data la intrebarea: in ce lume traim? intr-un univers viu, organic si interconectat sau intr-unul divizat si imobil? Noi alegem. Intentia Iar de cealalta parte a alegerii e actiunea! Cand dr. Tiller si-a desfasurat cercetarea cu privire la capacitatea intentiei de a influenta sistemele fizice, el a folosit „patru meditatori foarte bine calificati”. Dupa cum sugereaza dr. Pert, aceasta abilitate de a manui intentia este un talent ce poate fi dezvoltat. Dr. Tiller adauga cu privire la abilitatea de a focaliza intentia: ”Acesta e motivul pentru care unele invataturi oculte stravechi invatau oamenii sa se concentreze asupra unei flacari. in acest fel inveti sa iti aduci atentia pe un canal foarte ingust, astfel incat densitatea energetica devine mai mare”. in acest punct vorbim tot despre crearea realitatii. Dar acum este vorba de motivul pentru care cream ceea ce suntem, de nivelurile de la care cream si de modul in care facem aceste creatii mai constiente si mai puternice. Se pare ca extraordinarul nostru creier este conectat cu lobul frontal tocmai in acest scop. Dr. Dispenza spune: < O decizie care i-ar lua unui caine in mod literal mii de ani, poate fi rezolvata de fiinta umana in numai cateva momente, datorita dimensiunilor mai mari ale lobului frontal.>> Am vorbit asadar despre motivul pentru care dorinta e necesara si nu intotdeauna „rea”. Si iata de ce: pentru a aduce in realitate sanatatea, bogatia si fericirea trebuie sa luam decizii si sa ne aliniem la ele prin intentie. Iar daca inca simtiti o legatura imperfecta cu aceste lucruri, Ledwith ne explica mai departe: „Si de ce nu pot atinge aceste lucruri? in esenta, din cauza lipsei concentrarii. Nu putem sta concentrati, mintea umbla incolo si-ncoace, iar noi suntem prea puternic racordati la vibratiile planului material”. Aici e aici. Pentru ca intentia sa functioneze cu adevarat, ea trebuie sa fie focalizata – dar lumea in care traim ne solicita permanent atentia. Se cheltuiesc miliarde de dolari pentru a atrage atentia oamenilor. (Iar termenul operativ este cheltuiesc). E o dilema reala, observa dr. Dispenza, ca „majoritatea oamenilor se opresc deoarece cauta rezultatele dupa un efort foarte mic, iar cand nu le vad renunta imediat la respectiva posibilitate. Totusi, potentialul exista si dupa momentul in care ei se opresc. Suntem foarte lenesi ca fiinte umane. Traim intr-o lume conventionala si daca nu primim imediat exact ceea ce dorim, devenim nerabdatori”. Dar, desigur, nu putem arunca vina pentru lipsa noastra de concentrare asupra lumii. Aceasta e o mentalitate de victima. Mai degraba, pentru a obtine o intentie buna, trebuie sa ne dorim acest lucru si sa luam deciziile necesare dezvoltarii ei. E vorba, de fapt, despre o reactie in lant cu rezultate extraordinare. in capitolul dedicat creierului cuantic am vorbit despre efectul Zeno – ce presupune ca realitatea este influentata atunci cand cineva se concentreaza continuu asupra aceleiasi intentii directionate spre lumea cuantica. Pentru a-l cita din nou pe Henry Stapp, „in virtutea legilor cuantice ale miscarii, o intentie puternica manifestata printr-o mare rapiditate a actelor intentionale similare va tinde sa mentina modelul asociat al actiunii.” Asadar, nu e suficient sa avem o intentie si sa mergem la cinema, caci ceea ce numim magic se poate intampla numai printr-o dorinta si o focalizare repetate.