Andrei Breaban nu reconstituie si nici nu descrie in cartea sa, ci, cu spusa lui Gala Galaction, recheama trecutul; Cetatea Alba, unul dintre cele mai mari porturi la Marea Neagra dupa Caffa, unde „tatari, genovezi, venetieni, traci, greci, armeni, evrei si tot felul de alte neamuri traiau in buna intelegere cu moldovenii, care formau marea majoritate a orasului”, Chilia, careia „cei din vechime” ii spuneau „Gura Lupului”, spectacolul caravanelor de marfuri, de la Cetatea Alba spre Lvov, cum e aceea a lui Gica al lui Chioru, masa la un negustor din Kalamita, care „pune sa se taie in cinstea venirii lor doi porci si doi vitei de un an; dupa ce ii frige in curte, la jar, aduce la masa un vin rosu si gustos, proaspat scos de la zamnicele imparatesti”, tablouri impresionante de epoca, cum e acela al lui Iancu de Hunedoara langa Stefan al Moldovei desenate, in emotie autentica, bine strunita insa, dar, mai cu seama, portretele bine facute, pastrand detaliul psihologic si culoarea epocii, fiind un adevarat vehicul al acesteia: se retin, in aceasta ordine, portretele staretului de la Manastirea Zografu, al lui Vlad Drago, fratele de cruce al lui Stefan ori al Doamnei Oltea, mama lui Stefan cel Mare, venind, in proza lui Andrei Breaban, cu imaginea dintr-un celebru poem: Cetatea Neamtului e, aici, castelul lui Iancu de Hunedoara. Ioan Holban
