Vinerea Neagra

„Viata nu se termina cu noi, desi toti vrem sa apucam macar o zi in care sa ne infruptam nesatios din ospatul promisiunilor noastre. N-au trecut decat cinci luni de la vinerea neagra a Transilvaniei si s-au intamplat atatea. Inca nu e razboi, dar nici pace. Am sentimentul ca tara e o uriasa cazarma. Uniformele s-au inmultit, guvernul e plin de epoleti si centiroane, pamantul s-a umplut de soldati. Si peste toate, ca un Dumnezeu al acestei vremi, pumnul, forta brutala.

    Din nord, vantul aduce miros de fum si cenusa. De pe pamantul furat si batjocorit, scrumul caselor si bisericilor incendiate se amesteca cu duhoarea oaselor arse. Ardealul e un cimitir urias presarat cu cenusa vinerii negre. In fiecare casa, sub icoana, in candela aprinsa a nadejdii, un muc de lumanare sfasie timid intunericul vremii, pentru pomenire si pentru maine.”

Fragment din carte:

Un tacanit metalic, sec si scurt se propaga in linistea cimitirului. Am tresarit involuntar si m-am intors. Barbatul care intrase mai inainte, abia se mai zarea in inserarea ce se lasase. Avea bratul drept intins spre mine. Fulgerator mintea a rationat inaintea gesturilor si a cuvintelor. Tacanitul metalic fusese declicul care urmase tragaciului pistolului. Doamne, cum nu-mi dadusem seama din primul moment? Zgomotul unei arme care se armeaza e inconfundabil… Nu am avut timp sa reactionez. O izbitura puternica am simtit in umarul stang si arsura fierului incins.

Ochii mi se marisera nedumeriti, scrutand semiintunericul. Corpul se smuci in sus, desprinzandu-se de pamant, ca apoi totul sa fie o alunecare lenta ce nu se mai termina. Cadeam intr-un gol, fara sa ma pot agata de ceva, decat de imaginea barbatului pe care nu-l desluseam si care se pierdea intr-un abur departandu-se. O fractiune de secunda, doar atat, in cadere, mintea contrariata starnise o intrebare: DE CE? Aceeasi intrebare fara raspuns, aceeasi lipsa de logica si nedumerire ca si la Namoloasa. DE CE? Pamantul se inclina intr-o parte, odata cu biserica si mormintele, gata sa se pravaleasca peste mine si in rasturnarea asta uriasa impregnata de miros de pulbere am auzit rasul schizofren si galgait cu care se terminau invariabil convorbirile telefonice cu Vocea amenintatoare.

Cand mi-am revenit, in cimitir era intuneric de-a binelea. Ma durea capul ingrozitor, un vacarm infundat de zgomote imi vuia in timpane. Mi-am pipait tampla dreapta si am simtit lichidul gros, lipicios, coagulat.