Numita pe buna dreptate „gradina preafrumoasa” si „Rai al desfatarii, plin de roade duhovnicesti”, Viata Cuviosului Iosif Busnaya este, in primul rand, un text hagiografic de mare respiratie, in care Ioan, ucenicul sau, prezinta pe parcursul a sase capitole personalitatea parintelui sau „Iosif, facatorul de minuni, zis Busnaya” si „biruintele acestui atlet” al lui Dumnezeu in palestra nevointelor duhovnicesti. Dupa ce evoca anii tineretii si ai formarii sale monahale, autorul consemneaza sub forma unor „memorii” numeroase evenimente vazute ori traite langa staretul lui, vorbeste despre asceza si virtutile acestuia, despre desavarsita lui neagonisire, ascultare si smerenie, despre marile daruri duhovnicesti de care s-a invrednicit (asa ca iubirea arzatoare pentru oameni, darul stravederii si al inainte-vederii, citirea gandurilor, povatuirea cu discernamant a monahilor, darul tamaduirilor si al izgonirii demonilor ori chiar invierea mortilor), dar si despre inaltele trairi si rapiri duhovnicesti ale parintelui sau, despre contemplarea „luminii negraite” si a tainelor dumnezeiesti, subliniind de cate ori are ocazia ca toate acestea nu sunt decat „o picatura din marea cea larga a virtutilor lui si a vietii sale desavarsite, celei mai presus de cuvant”. In ultima parte a cartii Ioan surprinde noi aspecte legate de boala si moartea Cuviosului Iosif, descrie inmormantarea sa dimpreuna cu minunile si vedeniile care o insotesc si ofera detalii semnificative care ajuta la stabilirea datei nasterii si a mortii marelui Parinte, dar si elemente despre cinstirea lui ca sfant si despre cultul sfintelor moaste la crestinii siro-orientali.
In al doilea rand, Viata Cuviosului Iosif se prezinta cititorului ca un adevarat pateric sirian, un mic „pateric al Vaii Sapna”, dar si ca o historia monachorum, chiar daca de dimensiuni mai reduse. Mai ales in „capitolul miracolelor”, dupa cum il numea Ugo Zanetti, Ioan Kaldun scrie pagini memorabile despre „faptele slavite” ale multor parinti din vremea sa si din generatia anterioara – figuri marcante de monahi sfinti pe care Avva Iosif i-a cunoscut sau cu care a avut legaturi duhovnicesti importante pentru formarea lui monahala –, pe care ii numeste adesea, cu reverenta, „stele in adancurile boltii intunecoase” si „luminatori care au stralucit in bezna vremilor noastre intunecate”. Asa au fost Ioan din Helafta cu ucenicii sai, Parintele Iso din Kumata, Parintele Subhaliso, „oceanul de intelepciune”, Cuviosul Moise, „soarele intre sfinti”, cu ucenicii sai Abdiso si Ioan din Dasen, Gabriel paracliserul si alti monahi din doua vestite manastiri siro-orientale a caror pretioasa mostenire duhovniceasca autorul a preluat-o, a asimilat-o si a transmis-o mai departe, iata, prin veacuri, pana astazi. El a reusit deopotriva sa zugraveasca, prin mijloace simple, deloc sofisticate, o adevarata fresca a monahismului siro-oriental de la sfarsitul secolului al X-lea.
Nu in ultimul rand, Viata Cuviosului Iosif este si un „tratat” ascetico-mistic gratie invataturilor lui Rabban Iosif catre fiii sai duhovnicesti, adunate cu grija si pastrate in tainitele inimii de catre ucenicul si biograful sau Ioan, care le-a pus in scris apoi in capitolul al VIII-lea al cartii de fata. Aceste invataturi izvorate din trairea si experienta duhovniceasca a parintelui sau constituie elemente biografice care, relatate in stilul hagiografic al epocii, surprind amanunte despre viata cotidiana a monahului, urmarita aproape ceas de ceas, despre viata vazuta, palpabila – presarata adesea cu intamplari minunate, mai presus de fire – in preajma unui sfant, dar si despre cele de taina ale unei vieti „ascunse cu Hristos in Dumnezeu” (Col. 3, 3). Iosif ii invata pe tinerii pustnici cum sa traiasca in manastire sau in lavra, cum sa citeasca Scriptura, despre implinirea canonului monahal la chilie, despre postire si cum sa se impartaseasca, dupa care ni se prezinta o serie de invataturi ale sale, grupate tematic, despre isihie, post si infranare, despre priveghere, citire, rugaciune, pocainta si metanii, dar si despre virtuti precum smerenia, blandetea, bunatatea, mila sau iubirea. Trebuie subliniat insa faptul ca in miezul invataturii Cuviosului Iosif Busnaya se afla contemplatia (theoria) si conceptia despre cele trei etape ale vietii duhovnicesti (cea trupeasca, sufleteasca si duhovniceasca), asa cum a fost ea cristalizata anterior in scrierile lui Iosif Hazzaya sau Isaac Sirul – cei doi mari „stalpi ai Sfintei Biserici si ai vietii monahicesti” –, pe care o asimileaza, o sistematizeaza si o transmite prin experienta mai departe monahilor sai, asigurand astfel continuitatea traditiei ascetice si mistice siro-orientale.
Ioan Bar Kaldun ne daruieste in cele din urma o scriere in care reuseste sa impleteasca cu maiestrie, in cadrul traditional al unei Vieti de sfant, ampla „biografie individuala” a Cuviosului Iosif Busnaya cu „biografia colectiva” a sfintilor parinti din vremea sa si cu invataturile sale ascetico-mistice, producand un corpus unitar, clasic si totodata inovator pentru vremea lui, care nu inceteaza sa ne surprinda si astazi prin simplitatea si dezinvoltura scriiturii, dar si prin complexitatea temelor ascetico-mistice abordate.
Viziunea lui Ioan Bar Kaldun este asadar eminamente filocalica, scrierea sa devenind un mijloc de povatuire duhovniceasca a monahilor din vremea sa si de mai tarziu, dar si a cititorului de astazi, care, adancindu-se in tainele si intelesurile adanci ale acestei carti, va fi cu siguranta atins de prospetimea revigoranta a „adierilor” harului dumnezeiesc, care continua „sa sufle unde voieste” (In. 3, 8), caci „Iisus Hristos, ieri si azi si in veci, este Acelasi” (Evr. 13, 8). Astfel, Viata Cuviosului Iosif Busnaya ii propune discret cititorului o veritabila ucenicie la picioarele sfintilor, in care acesta primeste nu doar o invatatura prin cuvant si un model de vietuire ascetica si de sfintenie, ci mai ales i se mijloceste o experienta – experienta Duhului Sfant pe care a avut-o acel sfant –, deschizandu-i accesul la ceea ce in mediul monahal este denumit prin sintagma „cunoastere harica” sau „experienta duhovniceasca”. Hagiograful devine, treptat, un „mijlocitor” intre cititor si experienta duhovniceasca a cuviosilor despre care scrie, dar si un „mistagog” care il introduce, prin intermediul scrierii sale, in tainele si experienta de veacuri a Bisericii.
