Viata cea de toate zilele

Autoarea acestei carti, Stefana Velisar Teodoreanu (1897-1995), pe adevaratul ei nume Marie Stefana (Lily) Teodoreanu, reprezinta efectiv unul din cele mai stranii destine ale literaturii romane a secolului trecut. In primul rand, fireste, prin durata cu totul exceptionala a unei vieti acoperind un secol de istorie. (Si ce fel de secol!…) In al doilea rand ‒ prin structura particulara a psihologiei sale, o extraordinar de reusita sinteza intre spiritul masurii si armoniei latine, mostenit de la mama sa de origine franceza, si spiritul moldovenesc al nostalgiei, visarii si duiosiei, rezultat al anilor de formare la umbra celebritatii sotului ei Ionel Teodoreanu si in preajma celorlalti apropiati ai lui Ibraileanu si ai Vietii Romanesti.

Octavian Soviany – Revista Observator Cultural

Un bun exemplu in acest sens este romanul Viata cea de toate zilele, reeditat recent (2019) de Editura Sens. La prima vedere, avem de-a face cu povestea unei crize conjugale desfasurate pe fundalul „locurilor unde se intimpla nimic“,  dar miza romanului tinteste, de fapt, mult mai departe, el devine povestea unei „invieri“ (in sensul tolstoian al cuvintului), iar protagonista lui (poreclita, nu intimplator, Baba) devine (pastrind, fireste, proportiile) replica feminina a „cautatorilor de adevar“ din marea literatura rusa.

Fragment din Viata cea de toate zilele:

Se facu liniste si gol. Ferestrele scanceau din balamale. Soarele se prefacea in pasari galbene pe-un colt de covor. Incepu un cantec ascutit si jalnic, cum auzi prin padurile din Bucovina cand trec femeile cu marfa la targ.

Spala Marita vasele – constata gandul Elisabetei. De ce o fi apucand-o dorul de casa tocmai cand spala vasele? E de nesuferit. Parca ti-ar toarce creierul cu degete julite si aspre. Ce-o fi cu mine? Fac o neurastenie? Ori ma apropii de varsta critica? 36 ani! M-am maritat prea tanara. Trebuie sa ma ingrijesc. Nu mai am chef de nimic. Si azi… n-am sa stau degeaba pana seara. Unde o fi Nuca? Nu se aude prin casa. O fi plecat cu Mircea. Nora isi pune ordine In fisele de la laborator, ca in toate duminicile. M-as putea duce la Maia, sau la prietenii nostri Trofimii, dar n-as vrea sa ma ghiceasca, sa ma intrebe nimic, sau sa fie prea veseli, din discretie fata de mine. Uf! – sari sprinten din loc. Se uita incruntata in oglinda, ca la un dusman greu de invins. Esti prea slaba, fara culoare, ai isi cute pe obraz, ti se intuneca parul ca paiele vechi si ude. Se cunoaste ca ti-a murit mama de oftica, de nici n-ai avut timp s-o cunosti! Apoi, ii fu rusine de cele spuse. Cauta cu ochii portretul mamei ei si ii surase vinovat, sa-i ierte asprelile noi in care se insangera.

Scoase o rochie cu flori albastre din dulap, isi potrivi parul lung in doua funii stranse pe cap. Ii faceau o caciulita vie.

Cobori iute scarile. Trecu in gradina aproape alergand. O striga cineva, dar se facu ca n-aude si iesi pe poarta.

O lovi aerul mai cald si praful in obraz. Isi potrivi mersul pe pavelele proaste, contraziceau orice ritm, tineau ochii inhamati prea aproape de pamant. Umbla repede, luand tot in raspar. Ai fi zis ca era urmarita si cauta sa scape cotind printre obstacole vii. Intalnea slugi si mici negustori. Multe rochii sinilii, de matase lucioasa, complicat si stramt croite, pe trupuri trudite, si tot acelasi guleras stramb lipit ca o marca intre umeri. Negustoresele, decolorate, calcau anevoios, impovarate de grasime ca de o marfa de contrabanda in pripa ghemuita sub prea putine stofe negre. Barbatii, sumar ciopliti, aspru imbracati, proaspat rasi, cu „frizuri” cleioase si palarii vechi, inaintau razleti. Daca n-ar fi avut mai toti flori la butoniera si cravate rosii, ai fi cautat dricul si drapelul „corporatiei” sa le justifice pasul taraganat si solemnitatea plictisita a fetii.

Bietii oameni! Fiecare isi cauta locul la soare, ragazul si bucuria lui. Scapau si ei cateva ceasuri din roata saptamanii si se dezmeticeau in strada. Totdeauna Duminica acest miros de tigaie arsa, in care ar sfarai si lana si piele si ofilite buchete de lacramioare.

Alamurile si scripcile se jucau de-a prinselea prin vazduh. Puneau ramasag de nunta sau inmormantare. In glasul lor erau tot atatea bomboane poleite, flori de hartie, tablii de paturi de tinichea vopsita, fotografii cu puchitei de muste, vin acru si paine nedospita.

Coti pe-o straduta spre bariera.

Trecu mai departe, printre caini flamanzi, gunoaie si baltoace pe drumul scofalcit.

Si in ea erau caini flamanzi, gunoaie si baltoace si drum anevoios spre larg.

Se aduna in om atatea si atatea, si deodata nu mai incape nimic. Atatea ganduri si vorbe roiesc in mine si se revolta ca le tin inchise. Ma tem sa nu-mi scape odata, sa nu le mai pot struni. Ma servesc de prea putine acum, cat i-ar trebui unui copil de 7 ani, bine crescut. Cand mai scot din celelalte, Mircea zice ca sunt absurda, romantica si provinciala, ca-i pregatesc o scena. A fost un timp cand vorbeam amandoi. Nimic nu ne parea de prisos, totul se oglindea, se impartea, sporea si ne lega de lucrurile vietii. Acuma parca ar fi fixat odata pentru totdeauna tot ce ne priveste. Miscarea continua prin inertie. Orice a survenit, farama cu farama, a fost prins de tacere, sa para vechi, dintotdeauna, firesc.

Aliante noi nu se mai fac. S-au lipit incet pe mine multe etichete. Singura nu mai stiu care-mi corespund, care s-au intiparit in mine, care m-au imbracat in altcineva, in care mi-i atat de stramt ca nu mai pot face o miscare naturala. Tot ce ma leaga ma doare. Nu ma pot dezbraca de nimic. Haine vechi, haine vechi, am ramas doar atat? Vechi…

De ce simt si vad azi, cu o dureroasa noutate, toate aceste lucruri? E o schimbare de ritm. Ca si cum as fi mers prea mult si mi-ar veni sa ma las in genunchi si de frica sa n-o fac as alerga ultima parte a drumului pana la tel. Da, as alerga pana s-ar rupe inima din legaturi si ar cadea in urma mea, ca o punga pierduta, in drum.

Nou, vechi. Vechi, nou… E greu de lamurit. Nou, ar fi un inceput. Iar prelungirea acelui inceput, ar duce pana la vechi. Adica, altceva. Un ceva nou fata de inceputul lui, care este vechi fata de ce a devenit acum. O intalnire poate fi ceva nou. Si o despartire poate fi ceva nou. Si vechi amandoua, peste un timp. Poate e numai o chestiune de perspectiva interioara, primul plan fiind in functie de intensitate a sentimentului, de puterea cu care luminam un detaliu, innoindu-l prin accentuarea reliefului. Poate nu depinde de timp…

Totdeauna m-a speriat noutatea, chiar cand m-a bucurat, emotia cuprinzand amandoua starile, nou-vechi, vechi-nou, iremediabil legate intre ele, izvorand una din alta.