„Această carte este o formă a tezei de doctorat susținute la UNArte în 2017. Lucrarea se dorește a fi atît un studiu instituțional, cît și un studiu al transformărilor canonului artistic în primele decenii de comunism. Perioada analizată se întinde aproximativ între prima Conferință Națională a Uniunii Artiștilor Plastici (1950) și a patra Conferință (1973), cu mici extinderi înainte și după aceste două momente. În vederea unor abordări nuanțate a fenomenelor artistice, au fost cercetate anumite fonduri arhivistice, publicațiile vremii, literatura testimonială, cataloagele de expoziție și au fost realizate interviuri. Modelele teoretice utilizate circumscriu, în cea mai mare parte, conceptele de putere și identitate. Analizarea informației cu acest instrumentar metodologic a condus la concluzia că puterea comunistă s-a consolidat abia în momentul în care a produs efecte pozitive, a provocat dorințe și a modelat comportamente. Statul comunist nu a rezistat doar prin teroare, ci și prin alianța cu o clasă socială privilegiată, cea a creatorilor de artă deveniți funcționari de stat. Pe de altă parte, aceștia au știut să folosească momentele de relaxare ideologică pentru a dobîndi o oarecare autonomie de gîndire și de acțiune în raport cu puterea politică totalitară, pentru a transgresa codurile și a transforma normele, folosind în mod creativ cadrul de acțiune pe care l-au avut la dispoziție.”
Magda Predescu
