Uranus. Obidă, revoltă, speranță. Amintiri romanțate

Eu aveam paisprezece ani şi mă născusem în acest cartier. Strămoşii mei din partea mamei, câteva generaţii, au locuit acolo într-o casă cocoţată în vârful Dealului Arsenalului, pe strada Cazărmii, de unde dominam cu privirea o bună parte din Capitală. Îmi plăcea mult acest cartier! Pe lângă faptul că eram mai aproape de cer decât restul bucureştenilor, era un cartier liniştit, inundat de verdeaţă, oraş şi sat în acelaşi timp. Oraş, pentru că avea multe case înalte şi frumoase, demne de orice alt cartier al Capitalei, majoritatea opere ale unor arhitecţi anonimi, profesionişti sau amatori, dar şi altele mai urâte şi jerpelite, caracteristice mahalalelor din orice oraş, construite de sacagii, căruţaşi, vizitii, cizmari, croitori, fierari şi cărămidari, cei care formau, la început de URANUS. OBIDĂ. REVOLTĂ. SPERANŢĂ 11 secol, majoritatea locuitorilor cartierului. Casa logofătului Ştefan Nestor, de pe strada cu acelaşi nume, se număra printre cele mai vechi din Bucureşti. Cartierul avea străzi pietruite, canalizare, lumină electrică, trei mănăstiri, zece biserici, opt şcoli, un teatru, un muzeu, fabrici şi făbricuţe, ateliere meşteşugăreşti, o mulţime de prăvălii, un stadion, două ştranduri, două foste cazărmi şi un fost arsenal militar, de la care i se trăgea numele dealului. Cu alte cuvinte, avea de toate. Sat, pentru că multe case aveau curţi şi grădini cu pomi fructiferi şi viţă de vie, cu câini care te lătrau când treceai prin dreptul lor, cu găini care cotcodăceau după ce depuneau câte un ou în cuibare şi cu cocoşi care dădeau ora exactă.