Umbrele din Valea Rece

Valea Rece, pana la Revolutie un catun uitat de lume din apropierea Galatiului, traieste cu frenezie viata noua, capitalista, bucurandu-se infantil si lacom de placerile imediate, ca de niste jucarii. Unul umbla mandru cu fustanela scotiana, altul pretinde sa i se spuna Medarling-boy si isi „cinsteste” consatenii, pantagruielic, pana la pierderea de sine, tiganca Iawa si-a ridicat un palat, telefonul mobil nu e o noutate, iar cumparaturile zilnice si le faceau, cu totii, de la Minimarket. Celor vreo douazeci de case li s-au alaturat multe altele, caci aparitia somajului in marele oras a facut atractiv catunul cu iluzoria-i viata ieftina. Tinerii au plecat, in majoritate, prin “cele strainataturi”, de unde trimit unii, cadouri si bani-si pe unde pier altii, precum Victor al lui Savu, se pierd in numai de ei stiute reglari de conturi de tip mafiot. Acesta pare a fi pacatul cel mare al comunitatii: acceptarea destramarii (prin pierderea tinerilor), renuntarea la identitate. Mirajul civilizatiei si bunastarii duce, fireste, la disolutia valorilor vechi, la degradarea morala, la ruperea oricaror legaturi cu trecutul pastrator, poate, al fortelor ce ar putea resuscita aceasta lume ce agonizeaza cu zambetul pe buze, fara a banui macar ca e condamnata, ca moartea lucreaza in miezul ei aparent sanatos. “Boala “ aceasta, a comunitatii e noua si nu prea. Radacinile ei ar trebui cautate cu aproape un secol in urma, cand s-a stabilit in Valea Rece un oarecare Tyron, negustor de piei. Acesta si-ar fi zidit in temelia casei nevasta zaluda, ca sa scape de ea. Problema e ca din spita acestui Tyron se trage majoritatea locuitorilor. Avem, asadar, un fel de pacat originar si corolarul lui. Ajunsi la maturitate, urmasii isi pierd mintile. Asa se intampla cu frumoasa Carolina, nevasta grecului Costas, ori cu Rita lui Palady. Mai mult decat atat. Par supuse aprigului blestem pana si animalele, a caror nebunie se manifesta la oi prin latrat, la caini prin nechezat. Cum sa nu-si iasa si oamenii din minti? O nebunie generala inseamna, insa, oricum am suci-o si am intoarce, ca lumea nu-i in esenta ei, rationala, ca noima nu are. Acesta este, cel putin, sentimentul lui Savu, naratorul (nu si vocea textuala) tuturor intamplarilor (care s-ar putea foarte bine sa fie si visate). Acesta zboara chagallian peste catun, asista neputincios la amestecarea osemintelor din cimitir si se pierde, in final, urcand spre nicaieri, in poveste. Victima a vremurilor noi, Savu este un „umilit si obidit” cu rol de catalizator in procesul sumbru al involutiei comunitatii. Copiii lui, pierduti, sunt pacatul lui viu si nemantuit (decat cum am spus in poveste). El percepe nebunia din jur-fara a gandi o clipa ca el ar putea fi nebunul. Se lasa cu voluptate prins in mrejele Iawei, traind mult mai intens decat consatenii sfarsitul aproape grotesc al lumii in care a trait. Faptul acesta insa, paradoxal, ar putea fi cheia salvarii lui. Miracolul ne inconjoara, oricat de lucizi am pretinde ca suntem. Depinde de noi daca binevoim a-l recunoaste sau nu. Personajul doamnei Elena Netcu a ales povestea – implicit recunoasterea miracolului ca mod de existenta.