Ultimul cuc

Intr-un fel de editie definifiva, care lasa afara doar Romaiatele dedicate lui Khayyam sau inspirate de el, isi stringe acum Dumitru Nicodim lucrarea lui poetica. Ar fi de asteptat ca un asemenea arc de creatie sa cuprinda fie schimbari de formula, fie alunecari tematice – ori macar metamorfoze atitudinale. Nu e insa cazul: Dumitru Nicodim are o singura tema – iubirea – si o singura maniera de procesare a ei: fie prin madrigaluri inchinate iubitei, fie prin imnuri dedicate iubirii ca atare, ambele reductibile la monografia imnica.

In absenta ta Iubire/nu se pune nici o temelie, declara raspicat poetul, procedind in consecinta la o magnificare a iubirii. Ar fi de esenta romantica toata aceasta suita (adesea iubirea e vazuta in indestructibilul binom suferinta-fericire) daca, de fapt, n-ar fi vorba de un sentiment jucat si de o carte de imnuri ludice. Dumitru Nicodim are umor si detasare de sine si nu se lasa coplesit de patetisme, chiar daca se crede victima vulcanului iubirii (un vulcan care emite insa mai mult in joaca si hirjoana).

Pe reversul acestei imnificari a iubirii se deseneaza si mistica poemului, nici ea nelipsita de autoironie, intr-un fel de prestatie mereu simpatica.

O erata la harta sufletului deja publicata de alti poeti proiecteaza Nicodim; dar o erata care gloseaza doar pe arpegiile iubirii (cu intrinseci iluminari, unele smerite, dar de regula si ele mai de saga). - Al. Cistelecan