Sa scrii o lucrare despre tradare nu este deloc o intreprindere facila. Si aceasta, din cauza acceptiilor diferite de-a lungul secolelor a termenului de tradare, a reactiei contemporanilor, a rolului jucat de autorii unor atari fapte in societate in diversele sale etape istorice etc.
Caci, dupa cum afirma cu dreptate scriitorul Paulo Coelho, „Omul se naste pentru a-si trada destinul. Dumnezeu ne picura uneori in suflete doar visuri imposibile”.
Tradarea a fost si este un produs al epocii istorice, al legaturii specifice intre agentii istoriei. De mentionat este si faptul ca in prezent acuzatia de tradare este uzitata cu lejeritate, atunci cand serveste politicului sau ca instrument de actiune indreptat contra adversarilor unui regim politic.
In secolul al XXI-lea, oricat ar fi de hilar, acuzatiile de tradare, mai mult sau mai putin fondate, sunt formulate mult mai usor. Tradarea si-a largit mult sensul, a devenit ambigua, uneori si larg interpretabila. Tot mai frecvent, in discursul public este denuntata tradarea unei ideologii, a unei structuri politice, laice sau religioase. Acuzatiile de tradare vizeaza, din ce in ce mai mult, sfera politicului.
Sa nu uitam ca apetitul pentru tradare exista si topeste orice urma de moralitate. Categoric, tradarea nu va disparea atat timp cat vor exista oameni, care au fost si sunt agentii sai.
