Romanul Tot ce i-am promis tatălui meu este povestea Adei o femeie care își trăiește iubirile, temerile și supraviețuirea în fața unei boli nemiloase între Paris și București.
"Cartea Ioanei Maria Stăncescu operează un chiuretaj deloc tandru prin viața unei fiice–femei–mame–iubite în punctul său de maximă tensiune. Deși pare să o dea peste cap, o veste năucitoare o ajută de fapt să scape de zgură, frici și culpabilizări refulate. Însă așa cum geografia Bucureștiului — loc geometric pentru terapie și divorț, și cea a Parisului — locul geometric al iubirii și romantismului — sunt radical diferite, timpul interior, vast ca o catedrală, nu mai corespunde celui fizic, ritmat de tratament. Specialitatea autoarei este descrierea acestui decalaj dureros și izbăvitor deopotrivă, la fel cum fantasma iubirii din adolescență devine, la maturitate, un rezervor de apă vie și de melancolie." – Cristina Hermeziu, jurnalistă și scriitoare
"Tot ce i-am promis tatălui meu balansează cu grație feminină între amintirile încă vii ale tinereții și prezentul unei realități necruțătoare. Drama schizoidă a femeii mature eșuate în rol de mamă se transformă, cu prilejul unui punct de cotitură, într-o zbatere între dreptul la o viață proprie și păstrarea echilibrului în universul familial. Povestea de iubire, fie ea și una la distanță, imposibilă, dar cu atât mai ușor de dus, vine ca un colac de salvare, iar eroina o (re)trăiește ca pe o a doua șansă, cu disperarea specifică a celor care nu mai au timp — totul într-o atmosferă cu iz parizian." - Mara Wagner, jurnalistă și scriitoare
"Am intrat în povestea Adei de la prima pagina și știu ca voi rămâne în ea multă vreme. Pentru că reușește, în același timp, să fie literatură și să creeze o învingătoare. Pentru că te scutură și-ți amintește că se poate și altfel, că poți oricând s-o iei de la capăt. Confruntată cu o situație-limită, Ada își dă seama că rolul pe care îl juca de mulți ani, de soție, de „ascultătoare cuminte și speriată", nu i se potrivește. Ada îndepărtează toate straturile care îi sunt străine, își redescoperă corpul, își revizitează trecutul, se reinventează fără să mai cedeze presiunilor și exigențelor din afară, venind cu propriile opțiuni.
Cu fiecare ușă pe care o deschide, Ada devine tot mai umană și nu se ferește să se expună cu toate slăbiciunile ei, ca în final, la capătul acestui demers curajos, Ada să ajungă — folosind celebra expresie a Virginiei Woolf — în acea „cameră doar a ei"." - Corina Sabău, jurnalistă și scriitoare
