Atuul suprem al unui poet e vocea. Ioan T. Morar are norocul de a fi conservat acest har, evident inca de la prima sa carte – o voce distincta, rasunatoare, rezonand parca intr-o pestera de cristal. Exista o dictie poetica pe care versul o pastreaza si o transforma in vehicul al sensului. De-o vreme, poezia lui Ioan T. Morar transcrie mai ales nelinistile unei fiinte generice, obsedata de a redefini lumea, definindu-se in paralel pe sine. Accentele profetice edifica un amfiteatru de sunete armonios asezate intr-o constructie lirica nascuta de delicatete si fermitate in acelasi timp. Ioan T. Morar nu are viziuni, ci vede viziuni existand intre paginile unei Mari Carti pe care par s-o fi rasfoit inaintea lui profetii, iluminatii si inteleptii unui veac extinct, desi inca netrait pe de-a-ntregul. Aici, in interstitiile temporale ale acestui amestec de vizionarism, naluciri, spaime si revelatii, se aude vocea poetului. A unuia dintre poetii de prim rang ai vremii noastre. MIRCEA MIHAIES
