Scriind cu voracitatea lui Octavio Paz si facand oscilatii continue intre viata si moarte ca Juan Rulfo, Fuentes alcatuieste in Toate familiile fericite o polifonie de voci si idei despre deziluziile societatii mexicane si ale lumii moderne.
Pornind de la mottoul tolstoian ca „Toate familiile fericite seamana una cu alta, fiecare familie nefericita este nefericita in felul ei“, facem cunostinta rand pe rand cu personaje dintre cele mai pestrite. O familie nu are nimic de impartit in afara de singuratate, o mama vorbeste cu ucigasul propriei fiice, o pereche improbabila isi deapana tineretea, trei femei se intalnesc la cosciugul tatalui lor. Toate aceste tablouri si multe altele sunt insotite de corul mitic care apare intre povestiri ca sa traga concluzii dintre cele mai neasteptate si mai crude.
O tragedie in dialoguri si ritmuri cotidiene despre viata dura a tuturor copiilor strazii, a celor uitati, a celor care inca mai cauta speranta, scrisa ca un indemn la o lume mai buna.
