Exista autori dramatici care, atunci cand astern in pagina replicile personajelor, spectacolul incepe sa aiba deja loc. Odata articulat profilul fiecarui personaj si creat contextul, spectacolul ia fiinta intr-un spatiu (inca) virtual, a carui actualizare este fireasca precum respiratia. Un astfel de autor este Daniela Marin.
Cine a vazut spectacolele sale puse in scena a avut ocazia sa fie martorul surplusului de viata al personajelor create de ea. Un surplus care vine dintr-un mesaj clar, cu statut de ideal tangibil: pentru a atinge tarmul insulei de autenticitate ce reprezinta miezul fiintei noastre trebuie sa ne educam spiritul intru curajul de a plonja fara rezerve in lumina care ne locuieste, ne contine si ne constituie concomitent.
Tangibilitatea idealului vine dintr-un demers care emana din plasa replicilor, din suflul continut in cuvintele personajelor, in relatiile lor: un demers al unui drum sinuos, cu bariere (exclusiv launtrice, exclusiv ale noastre), dar fara de care ceea ce numim realitate nu poate fi experimentat.
Aceasta realitate este, asa cum transmit fara echivoc, dar prin filtrul imbogatitor al metaforei, piesele autoarei acestui volum, intalnirea fiecaruia dintre noi cu propriul sine, unica intalnire care ne conecteaza, la puterea infinit, cu orice alta posibila intalnire.
Vitalitatea pieselor Danielei Marin – rezultanta emotiilor, gandurilor, durerilor si bucuriei ce reprezinta materia prima a constructiei scrierilor sale – este direct accesibila nu numai prin vizionarea pieselor sale, ci si prin lectura lor. Cititorul lor va fi pus in situatia fericita de a simti cum incepe sa existe, in timpul lecturii, un spectacol care are loc pe scena deschisa a mintii si inimii sale.
Acest fapt este posibil gratie unei dialectici care fundamenteaza textele dramatice semnate de Daniela Marin: o dialectica manifestata in jocul perpetuu dintre caracterul eteric al mesajului si concretetea vietii personajelor, joc ce conduce spre un grad de realitate care permite ca spectacolul sa inceapa in timpul real al lecturii.
Cele doua piese cuprinse in acest volum au constructii diferite, sunt configurate prin abordari dramaturgice distincte. Ele reprezinta doua drumuri alternative, care tintesc aceeasi revelatie, aceeasi poarta de acces spre sine: lumina care este gradul zero al fiintei noastre dar si acel plus infinit spre care ne duce axa clipelor ce plamadesc raportul de identitate dintre intalnirea cu sine si intalnirea cu divinitatea.
Prima piesa - 4×4 personaje - are o configuratie labirintica, in care firul rosu este drumul personajelor catre propriul sine. Construit la intersectia dintre lumi relevante pentru mesajul propus – lumea teatrului si sfera psihologiei – textul dramatic ne propune un traseu printre masti, straturi de masti, jocuri de masti. Statutul de actor devine sinonim cu cel al omului care traieste in lume, iar premisa pe suportul careia se naste conflictul piesei este ideea ca intre teatru si viata nu exista separatie, scena din teatru si scena din viata aflandu-se intr-un raport avansat de intersectare.
Actoria se confunda cu insasi statutul de fiinta umana, in sensul asumarii unor identitati generate de traume, asteptari, frici, eliberari, cu alte cuvinte, cu un demers al construirii propriei configuratii identitare. Un aspect cheie al piesei, revelat prin conditia psihologului care lupta in egala masura pentru eliberarea launtrica a sa si a celorlati consta in dihotomia dragoste – iubire. Confuzia dintre cele doua sentimente este de natura sa il tina pe om in plasa propriilor iluzii, blocandu-i accesul spre sinele autentic, spre lumina sa constitutiva.
Cea de-a doua creatie, Revelion cu Dumnezeu, avand subtitlul Poem in proza realista pentru doua personaje ireale are o bogata substanta simbolica, validata printr-o constructie matematica riguroasa a replicilor si situatiilor. Momentul ales ca dimensiune temporala a piesei este, deloc intamplator, Revelionul, vremea de cumpana a trairilor, evaluarilor, asteptarilor. Dialogul personajului feminin cu Dumnezeu este, de fapt, un exercitiu de auto-confesiune, un traseu spre intelegerea de sine.
In paralel se desfasoara autoevaluarea la care se supune personajul masculin. Ochiul exterior al spectatorului/cititorului se ridica din planul in care se manifesta fiecare dintre cele doua personaje in spatiul unde vor deveni vizibile cele doua contexte care vor invinge cea mai cunoscuta si dramatica axioma: aceea a imposibilitatii paralelelor de a se intalni.
Prin alegerea celor doi de a-si asuma propriile rataciri si nepuntinte, de a se deschise spre sine, sau spre Dumnezeul care tot catre sinele fiecaruia deschide calea se intra intr-o sfera a matematicii speciale emanate prin eliberarea data de drumul strabatut cu asumare. Revelionul cu Dumnezeu este o metafora a intalnirii omului cu propria fiinta, care face posibila intersectarea cu sens a propriului drum cu trasee semnificative.
Teatrul Danielei Marin este un spatiu al oglindirilor. Fiecare cititor sau spectator va regasi un anume grad de asemanare cu propria biografie, va decoperi o lume cu care se confrunta perpetuu, dar pe care nu o constientizeaza atat de bine ca atunci cand oglinda este intoarsa spre chipul sau. Cele doua piese ale acestui volum ne vorbesc cu claritate despre importanta asumarii drumului spre noi insine, ca optiune esentiala pentru a descoperi natura noastra cea mai intima. Teatrul se impune astfel ca optica spirituala, ca loc in care refractia luminii launtrice se petrece din sinele (inca) nedescoperit catre sinele atins prin exercitiul iubirii.
Gina Serbanescu
Critic de artele spectacolului
