Tara pe care o iubesc este un roman sfasietor, dar totodata plin de frumusete si emotie, scris in timpul raboiului de catre Regina, in incercarea de a alina durerea si de a le da soldatilor deznadajduiti motive in plus sa lupte.
Cartea a aparut progresiv, fiind initial tiparita capitol cu capitol, o data la doua saptamani, in cel mai citit ziar, ce ajungea in toate transeele si in catunele cele mai indepartate din Romania.
Ulterior, textele au aparut intr-un mic volum, ce devenise pentru fiecare suferind de pe front un dar pretios la care se intorcea ori de cate ori avea nevoie de speranta si putere.
Nicolae Iorga a fost cel care a incurajat-o pe Regina sa scrie aceasta carte si tot el a tradus textele din engleza pentru ca ele sa ajunga la oameni. Asa a aparut Tara pe care o iubesc, o carte scrisa din pasiune si datoria fata de tara, ce a atins inimile oamenilor si va continua sa o faca mult timp de acum inainte, o carte in care o regina de neam strain a reusit sa portretizeze intr-un mod remarcabil frumusetile Romaniei, din varfurile muntilor si padurile dese pana la malul marii Negre, de la palatul si manastirea Cotroceni, la ruinele asezarilor stravechi.
Regina incepe cartea intr-un mod cat se poate de dramatic, dar si emotionant, oferindu-le celor de pe front sprijin moral, incurajandu-i sa lupte.
Cum sa ma fac auzita, cum pot patrunde in inimile voastre; cum sa va vorbesc si despre ce anume? Pana mea sovaie – este prea mult de spus, durerea e prea mare -, spaima staruie deasupra capetelor noastre ca un nour, dar cineva trebuie sa-si faca glasul auzit, cineva trebuie sa gaseasca curajul sa sfarme aceasta tacere infernala ce ne striveste, facandu-ne sa ne simtim deja morti, uitati, exclusi din randul celor vii. Odata cu sosirea primaverii, un dor urias, aproape de nestapanit, imi napadeste sufletul. Precum un prizonier ce cata printre gratiile ferestrei de la temnita dupa un colt de cer, asa incerc si eu sa-mi amintesc locurile parasite atat de neasteptat si de dramatic. Astfel, m-am gandit ca, in aceste vremuri de incercari, macar pana mea ar putea sa-i calau zeas ca iarasi pe unii dintre noi catre caminele de care ne e dor.
Ulterior, Regina incepe sa descrie in stilul sau impresionant, in fiecare capitol, cate un tinut, vazut prin propriii ochi. Tinuturile la care face referire sunt cele pe care Romania le-a pierdut, la momentele respective in timpul razboiului.
Am vazut odata plaja din Mangalia la apus. Eram cu fata spre mare, lumea parca soptea in linistea inserarii, dar marea mi se napustea spre picioare, in vesnica, nestapanita ei neliniste. In spatele meu, soarele se cufunda in zare, ultimele lui raze luminand valurile ce se spargeau lovindu-se de tarm cu o stralucire de miracol. Talazurile erau intunecate, dar fiecare era incununat cu o creasta de spuma auriu-portocalie, sub sarutul soarelui de asfintit.
Nu exista nimic din Romania pe care sa nu-l fi iubit. Mai profund decat majoritatea celor nascuti aici, m-am simtit una cu intinsele ei campii, cu nesfarsitele sale drumuri, cu apusurile, cu rasariturile ei acoperite de roua, cu padurile intunecate si cu lanurile aurii de grau. Am iubit pana si maracinii desirati care-si imprastie prin bolovanisuri frumusetea inutila a ramurilor lor spinoase.
Am ajuns, in timpul ratacirilor mele, in locuri atat de singuratice incat imi pareau la capatul lumii si acolo ma opream contempland ultima stralucire a soarelui, inainte ca acesta sa se scufunde in odihna. Mi-au placut culorile stralucitoare ale cerului; melancolia stranie a noptii care se asternea; aburul parfumat de roua ce se inalta din pamant, valul de colb ce plutea peste lume…
Am iubit Romania intru totul, am iubit-o profund… am iubit-o mult! – Maria, Regina Romaniei
