Titlul ales de Florin Toma, „Tablouri privite dintr-o parte”, nu este intamplator. Reprezentarea lumii vazute este cu o privire piezisa, dintr-un unghi sau unghiuri ce imprima umbre adanci, capabile sa reliefeze detalii deopotriva semnificative sau nu. Asta fiindca el este un martor sensibil al lumii postmoderne, in care lucrurile stau in devalmasie: frumosul cu abjectul, binele cu raul, moartea cu viata, strambul cu firescul. El este proprietarul incontestabil al unor taramuri simbolice nedestelenite – precum „Alice in Tara Neterminata”, „Bunastarea de rau”, „Orasul jumatatilor de inger” – unde cioburile de cer, de frumos, de lumina sunt scoase si recompuse, de data asta, intr-un alt puzzle, in care Lumina e un continuu Rasarit fara amurg. Vrea, nu vrea, Florin Toma reuseste, la capatul acestui demers, sa aduca asupra sufletului fascinatia Absolutului si a Adevarului.
Silviu ORAVITZAN
Un scafandru cubist. Cum ar fi un explorator impenitent al unor seve de viu si factibil in care se scufunda cu placerea nebuna a unui dervis rotitor? Doar pentru a aduce de-acolo, orfic, un ceva mai important decat „adevarul” artistilor, decat coerenta unor judecati exegetice, decat asteptata pedagogie a unei priviri mereu transpuse in mirari si candori. Mai mult decat atat? Da: o magie descantatoare, o irepresibila proliferare a cuvintelor ce satureaza, asemenea privirii unui pictor cubist, si jur-imprejurul creatiei, si cel al autorului. Florin Toma nu priveste, ci se imerseaza, nu descrie, ci inventa jerbe de unica-exprimare, nu sta in fata si nici macar nu adasta „dintr-o parte”, sa-i spunem, piezisa, ci se reaminteste prin lichidul amniotic al Artei.
Marcel TOLCEA
