Suflete mutilate

„Ce-aș fi fost dacă n-aș fi trăit viața asta, așa cum o știu? Mereu mi-am pus această întrebare, pasionat fiind de memorialistică și literatură carcerală, fascinație ce trebuie să-și fi avut sămânța în Contele de Monte-Cristo, în acea perioadă a copilăriei cu conștiința prielnică încolțirii ideilor de orice fel. Operele consacrate nu au domolit flacăra nici mai târziu, fie că era vorba despre prizonierat sau despre lagăre de concentrare, despre pușcărie politică sau despre colonii de muncă. Am cules de-a lungul timpului destui autori și de pe la muzee sau foste închisori, așa că atunci când prietenul meu Nelu mi-a pus în mână varianta dactilografiată a memoriilor de război, nemijlocite, ale tatălui său, n-am avut în minte decât un singur cuvânt. Sincronicitate.

Nu mi-am dorit și nici nu a fost nevoie de o intervenție consistentă asupra textului, acesta fiind uimitor de bine articulat pentru un simplu ostaș al armatei române. De altfel, va pune în temă chiar autorul, încă de la prima frază. Avem astfel prilejul unei perspective ușor diferite asupra vieții de trupă, față de cele edulcorate sau exclusiv eroice prezentate de antologiile militare sau de memorialistica ofițerilor superiori. Ostașii erau tratați nu o dată ca iobagii pe moșie, rezultatul fiind o demoralizare accentuată a trupei. Nici cu prea multă viziune nu ne puteam lăuda, ai noștri erau tratați cu eternă bromură, în timp ce nemții primeau rație de coniac și ciocolată. Absurdul ne duce cu gândul și către milităria unor moș Teacă atunci când citim despre interdicția de a purta mantale în luna septembrie, de parcă acestea ar fi trebuit inaugurate festiv, odată cu prima zăpadă!

Mai departe, ține de cercetătorii istoriei militare, dacă vor fi interesați, să descopere unde și cum a fost posibilă izolarea aproape totală a unui pluton al Companiei a 4-a Antitanc, din cadrul Regimentului 15 de Infanterie „Războieni”, teoretic parte a „grupului Lascăr”. De asemenea, de cercetat în ce măsură ordinul de predare dat de generalul Mihail Lascar a fost unul autentic sau doar un zvon colportat de bolșevici. Se știe că generalul Lascăr a devenit mai târziu comandantul Diviziei Horia, Cloșca și Crișan, care s-a întors să lupte în vest sub comanda sovieticilor, de aceea prin lagărele cu pri-zonieri români varianta propagandei era aceea că generalul se predase de fapt pentru că nu era de acord cu un război de expansiune alături de naziști.

Ce alte repere mai oferă aceste rânduri? Sunt aproape peste tot în carte, eu aș porni de la expresiva frescă a vieții de dinainte de război, văzută prin ochii unui muncitor la o fabrică de oglinzi, care plănuia să-și deschidă propriul atelier, aș continua cu scena scoaterii apei din fântână în lagărul din Siberia, una care ar merita peliculă, și aș termina cu argumentele servite de autor Anei Pauker pentru justificarea refuzului de a se alătura Diviziei Tudor Vladimirescu, argumente demne de Apostol Bologa din „Pădurea Spânzuraților” a lui Rebreanu. Ar mai fi și altceva ce îndrăznesc să spun că e absolut inedit în memorialistica de acest tip, câțiva deținuți sunt lăsați 6 zile fără pază în gara din Moscova, până la formarea unei noi garnituri de tren care să-i ducă în următorul lagăr!

Sper ca această lectură să vă tușeze și să vă facă să reflectați măcar puțin asupra felului în care ne-ar fi putut arăta viețile dacă…”

Gabriel Manta, ianuarie 2020