Staretul Anatolie de la Optina

Staretul Anatolie de la Optina 

Publicarea colectiilor dedicate staretilor de la Optina, prin prezentarea unor chipuri de pocainta, a unor „genii ale sfinteniei” se doreste a fi un izvor de viata care sa il adape autentic pe crestin in setea lui dupa sens, dupa Hristos, sa il indrume pe omul contemporan in cautarea odihnei sufletesti, sa-i umple viata cu duh si adevar. 

Cuviosul Anatolie, staret si egumen al Schitului Sihastriei Optina, ucenicul celor doi mari stareti de la Optina al Cuviosilor Macarie si Ambrozie, el insusi povatuitor a doi viitori stareti, al Sfintilor Varsanufie si Nectarie, este deosebit de cinstiti si iubit, atat de credinciosii mireni, cat si de cinul monahal. Pentru multi, scrisorile Cuviosului Anatolie au devenit cel mai important indreptar in viata duhovniceasca. Primul pas recomandat este rugaciunea: „Asa trebuie sa ne rugam lui Dumnezeu, pentru ca intre sufletul celui ce se roaga si Dumnezeu sa nu fie nimic si nimeni, doar Dumnezeu si sufletul, pentru ca cel ce se roaga sa nu simta nici cerul, nici pamantul si nimic in afara de Dumnezeu, astfel rugaciunea nu va fi desavarsita”. 

Viata Cuviosului Parinte Anatolie a fost intotdeauna luminata de lumina credintei, a ascultarii autentice si a smereniei. Pe ucenicii sai, ii invata sa inceapa cu smerenia, sa lucreze cu smerenia si sa termine cu smerenia pentru a fi impreuna cu sfintii. Sa aiba o adevarata si fidela chezasie pentru smerenie – automustrare, la care sa adauge si rabdarea, sa se inarmeze cu rugaciunea lui Iisus, cu aducerea aminte de moarte – atunci va deveni pentru ei o bunatate jugul poruncilor Evangheliei. Le spunea adesea ca ne folosim de o mare jertfa, adusa de Preadulcele Iisus pe crucea Vesnicului Adevar; dar nu avem nimic bun de oferit. Ii indemna sa lucreze dupa putere si sa nu isi pretuiasca ei insisi vredniciile si meritele lor, sa nu le socoteasca virtuti, ci neputinte si pacate pentru ca facand aceasta Domnul nu ii va parasi niciodata. 

Ducand o viata exclusiv launtrica el a imprimat in scrisorile sale duhul sau insuflat de alte ganduri si simtaminte crestine. Scrisorile sale ne invata sa Il cunoastem si sa-L iubim pe Dumnezeu, clarifica scopul inalt al vietii crestine si monahale, dau curaj si barbatie in lupta cu patimile, invata rugaciunea lui Iisus si, in genere, cuprind nenumarate lectii folositoare pentru oricine cauta viata duhovniceasca. Afirma in scrierile sale ca nu se poate ca soarele sa nu lumineze, apa sa nu improspateze si focul sa nu incalzeasca, cu atat mai mult Domnul care este de o mie de ori mai luminos decat orice soare va asculta rugaciunile noastre, dar va face doar ceea ce Ii este placut. 

Nu numai fostii fii duhovnicesti ai staretului, pentru care orice cuvant al staretului este sacru si scump, dar si toti crestinii vor citi scrisorile sale cu bucurie si spre marele lor folos sufletesc, si vor face din ele cartea lor de capatai, alaturi de scrierile parintilor si invatatorilor credintei si vietii crestine. 

Viata si scrisorile sale ne dau posibilitatea sa vedem profunzimea lucrarii tainice de rugaciune a Ieroschimonahului Anatolie si intelepciunea carmuirii staretesti, sa simtim acea prezenta a bucuriei harice, pe care au incercat-o toti cei care au fost in comuniune cu dansul in viata sa pamanteasca. Le spunea ca: „Vei rabda si pace vei avea. Daca vei incepe sa rasplatesti raul cu raul, atunci pacea te va parasi si Dumnezeu te va lasa fara judecata. Unde este pace acolo este Dumnezeu!” 

Si dupa trecerea sa din viata pamanteasca, marele si binecuvantatul rugator, pururea lucratorul rugaciunii mintii si a inimii, ramane pentru noi un povatuitor de neinlocuit, un invatator al rugaciunii, continua sa mijloceasca pentru mantuirea sufletelor noastre in Ierusalimul ceresc, inaintea tronului dumnezeiesc. 

Speram ca lecturarea acestei carti sa il conduca pe cititor, prin pocainta, rugaciune si iubire, la viata in Hristos, singura care ii va oferi bucuriile adevarate, libertate reala si lumina in viata. 

Magdalena Ciubotaru 

Staretul( duhovnicul, n. n.) este cel ce gazduieste in sufletul sau si imbratiseaza cu vointa lui propriul tau suflet si vointa ta. Din clipa cand si-a ales un staret, omul renunta la propria sa vointa, incredintandu-i-se lui cu cea mai deplina supunere si cu o totala uitare de sine. Acela care-si pecetluieste astfel soarta accepta de bunavoie aceasta incercare, aceasta austera ucenicie, in speranta ca la capatul unor indelungate straduinte va ajunge sa se invinga pe sine si sa se domine atat de perfect, incat dupa o viata intreaga de ascultare sa poata dobandi, in sfarsit, deplina libertate, descatusandu-se de propriul sau eu, ca nu cumva sa impartaseasca soarta celor care-si incheie viata fara a reusi sa se regaseasca pe sine. F. M. DISTOIEVSKI, Fratii Karamazov