Sfarsitul cetatii Pompei

Un zgomot ciudat se rostogolea in maruntaiele pamantului, urmat de un lung huruit.

Zidurile amfiteatrului se clatinara, apoi totul inceta. Norul cel des care iesea din munte luase infatisarea unui puhoi de foc negricios. Se revarsa ca o noua furie, aruncand o ploaie de cenusa si piatra aprinsa ce cadea peste oras. Se petrecea ceva inspaimantator!

Fiecare, in fiorosul lui egoism, nu mai avea alt gand decat propria salvare. Se produse una din acele inghesuieli si striveli cu neputinta de descris. Se imbranceau unii pe altii, femei, mosnegi, copii, se calcau in picioare. Urlete, plangeri, rugaciuni, se amestecau cu tipetele multimii innebunite, imbulzindu-se spre iesirile ce varsau o multime furioasa afara din circ. Ranitii gemeau, cu fata aprinsa, cu madularele sfaramate, zdrobiti fara mila. Sa fuga!… Sa fuga!… Ah! sa fuga, dar unde?

Norii fiorosi se perindau tot mai negri, rostogolindu-se in jurul vulcanului, intunecand cerul. Si astfel se facu o noapte infioratoare, la ora cand de obicei soarele stralucea pe cer.

Glaucus o ridica pe lona in brate si alerga tot inainte. Dar o umbra deasa isi intindea din nou nepatrunsele-i valuri asupra cetatii osandite la pieire.

Invins, se furisa sub o bolta sfaramata a Forumului, se culca deasupra ruinelor arzatoare si acolo, strangand-o pe Iona la piept, astepta moartea…