„Starea de povestașă îi este Cristinei Struțeanu cea firească: scrie precum respiră. Poate un pic moștenită, dacă tot invocăm ADN-ul? Poate întrucâtva și lăsată moștenire? Sigur este că, după o prea lungă tăcere, ea a izbucnit cu deplină forță și cu vraja dulce a zânelor (din Valea Cerbului, de sub Bucegi). Căci pecete de zână este și limba românească ce se răsfață în aceste pagini, atât de firească, de personală și de variată, alternând acrobatic tonul grav sau melancolic cu oralitatea sprințară, plină de haz. Așa cum este ea, presărată cu aluzii literare care fac deliciul cititorului avizat, îmbogățită cu vorbe cumva uitate, acum reînviate și iarăși la lume date, are statură de dar și de model.”Gabriela Creția
