Sentimentul iubirii in opera unor poete ilustre (critica literara)

Iubirea, spune Vasile Pavelcu, nu este efemera sau eterna prin natura ei; ea este una sau alta prin natura omului  care     o traieste, prin nivelul intelectual si moral, prin intreaga per- sonalitate a acestuia. De aici rezulta si marea raspundere a omului angajat intr-o relatie de dragoste.

Este o mare ratacire a spiritului aceea de a incerca deter- minarea naturii sentimentului de iubire ca atare. Unii il gasesc de natura divina si sublima: iubirea este fixata in tipare ideale personificate in cupluri ca: Tristan si Isolda, Dante si Beatri- ce, Petrarca si Laura, Guido Cavalcanti si Giovanna (Monna Vanna), Boccaccio si Fiammetta; altii il detesta ca o calamita- te, catastrofa, nenorocire, otrava, intoxicatie, delir, sau realitate trista si dureroasa. Adevarul este ca Iubirea nu exista; exista numai oameni care iubesc; ca orice sentiment, iubirea exprima structura personalitatii umane, dar nu a individului, ci a unui cuplu. Sunt atatea iubiri cate perechi se iubesc. Sentimentul cu acelasi nume variaza ca nivel, complexitate, stil, mod de ma- nifestare etc. Cu cat nivelul afectiv este mai inalt, cu atat este mai mare si gradul nostru de stapanire asupra lui; el inceteaza de a fi fruct al intamplarii si fatalitatii.

Fragment din carte:

"Aceste patru poezii franceze ale dnei H. Papadat-Bengescu care urmeaza, apar in urma solicitarii revistei „Familia”, dar pe raspunderea mea. Sunt 16 ani de cand marea scriitoare mi-a incredintat trei caiete de versuri, pe care le-am citit cu o emo- tie si admiratie impartasite de toti ascultatorii, de sensibilitate felurita, ce s-au perindat de vreo doi ani la lecturile noastre zilnice si duminicale, critici sau poeti, scriitori maturi sau de noua emisiune si inclinati deci mai mult spre tehnica decat spre sentiment.

Autoarea „Apelor adanci”, si a lui „Don Juan”, adica a unei proze lirice exaltate se arata, cum era si natural pentru acea vreme, o mare poeta din linia romantismului. Am retinut ca- ietele in intentia de a le publica; am asteptat ocazia, care nu mi s-a prezentat niciodata pentru ca am asteptat-o si n-am provocat-o.

In acest timp, evolutia talentului scriitoarei s-a desfacut din lirismul si impresionismul initiale, pentru a se indrepta spre marea creatie epica, adica in sensul destinului insusi al prozei… Am avut astfel „Balaurul”, „Fetita”, „Sange”, trilogia de ro- mane din ciclul „Hallipilor” si acum in urma, „Logodnicul”, adica cele mai inalte piscuri ale literaturii noastre epice, nu insa ale epicului pur cum e la Rebreanu, de pilda, ci ale unui

epic afisat de ascutisul unei luciditati incomparabile.

Intr-o epoca in care autorii de vechi poetici literare frecate anual cu benzina si administrate cu zel se imbulzesc la usile Academiilor, ale premiilor nationale, ale recompenselor pu- blice, scriitorul contemporan, poate, cel mai mare al neamului nostru a trait departe de recunoastere oficiala si de curentele  ce strabat in adancimea maselor populare, si si-a vazut piesele refuzate la Teatrul National de comitete de incompetenta reu- nite solemn si cartile uitate prin saltarele editorilor.

A razbunat-o doar pretuirea unanima a tuturor criticilor de raspundere de dupa razboi si primirea facuta in urma

„Logodnicului”, dovedeste ca si generatia tanara a criticilor impartaseste parerea noastra a celor mai vechi, ca opera epica  a Hortensiei Papadat-Bengescu intra in compozitia armaturii noastre spirituale ca un element de cristalizare.

Uitate intr-un fund de saltar, vreo cincisprezece ani, in- tamplarea a facut sa scot aceste poezii si sa le citesc unui nou auditor trecut prin ermetism si revenit poate spre expresia unei sensibilitati mai sumare si mai directe. Impresia din 1920 s-a regasit intreaga si in ascultatorii din iarna aceasta si in consti- inta mea critica. Iata pentru ce, pana la destine mai prielnice, pe care le astept inca dar nu le provoc, am cerut scriitoarei au- torizatia de a da „Familiei” patru din poeziile sale, alese anume in „moduri” deosebite.

Un fragment din „Ete sensuel”, de un lirism despletit si pagan, de o intensitate senzuala ce egaleaza primele versuri ale Contesei de Noailles, „Le serpent vert”, o picatura de otrava coroziva, de vigoare stransa in varf de stilet, egala cu cele mai bune poezii ale lui Baudelaire; „Chanson lasse” si „La main”, de tonalitate medie, de emotie invaluitoare, cu lamentul si me- lancolia poeziilor lui Samain si Henri de Regnier.

Putinii cititori de poezie si pretuitori de valori absolute vor gasi, cred, in aceste versuri, lipsite de altfel de rafinamentul tehnic al ultimului deceniu, emotia pe care am gasit-o noi cu totii, la Sburatorul in fata patetismului liric al marii poete (…) – Hortensia Papadat-Bengescu poeta de E. Lovinescu

Diversitatea operei Hortensiei Papadat-Bengescu, ilustra fondatoare a romanului romanesc de analiza, (poeme, teatru, nuvele, romane, publicistica) nu i-a  adus  totusi  popularita- te, o parte a criticii ramanand si ea reticenta. Posteritatea i-a recunoscut insa contributia decisiva la modificarea structurii epicii traditionale, atat in nuvela cat si in capodopera sa „ciclul Hallipa”. Marea insemnatate a scriitoarei decurge din moder- nitatea, atat de viziune, cat si de arta literara."