Scrisori 1925–1975 si alte documente

Traducere de Catrinel Plesu si Catalin Cioaba

In filozofia sa, care s-a impus printr-o terminologie cu totul originala si prin crearea unor concepte mereu inedite, Martin Heidegger a omis constant si in mod intentionat cuvantul „iubire“ – desi discursul sau filozofic avea ca principal obiect, mai cu seama in perioada de tinerete, „fiinta umana“ (Dasein) si tot ce tine de ea.

In scrisorile catre Hannah Arendt, publicate in volumul de fata, acest cuvant intra in prim-plan si este rostit cu toata taria, dezvaluind „prea-omenescul“ impetuos al filozofului. Iubirea devine dintr-odata mai mult decat un simplu cuvant, devine o forta „daimonica“, incontrolabilul insusi. „Daimonicul m-a izbit din plin“, spune Heidegger intr-una dintre primele sale scrisori, la cateva zile dupa ce are loc prima intalnire cu Hannah.

Si totusi, chiar aici, in aceste epistole inflacarate de iubire, sunt reluate si puse tot mai direct marile intrebari filozofice despre om si despre jocul periculos pe care acesta incearca, de fiecare data, sa-l joace cu istoria. Textele de fata dau marturie despre istoria unei iubiri strans legate de istoria secolului XX, din inima caruia, cu tot patosul sau interogativ – si lasand deoparte orice „cod filozofic“ –, Martin Heidegger se intreaba: „Oare prin ce iaduri trebuie sa mai treaca omul pana sa inteleaga ca nu el se face pe sine?“

„Filozofia are, asadar, voie sa patrunda intr-un discurs amoros si sa contribuie la alcatuirea lui (pasaje intregi din declaratiile facute «domnisoarei Arendt» sunt scrise in cel mai crancen «cod heideggerian»), in vreme ce amorul da rau intr-un discurs filozofic si trebuie, in consecinta, ignorat. Dar de ce?“ (GABRIEL LIICEANU)

HANNAH ARENDT s-a nascut la Hanovra in 14 octombrie 1906. In 1924 s-a inscris la Universitatea din Marburg pentru a studia teologia, dar a sfarsit prin a-si lua doctoratul in filozofie la Heidelberg (1929), dupa ce studiase cu Heidegger, Husserl si Jaspers. A fost arestata de Gestapo in 1933, a reusit sa scape si s-a refugiat in Franta. In 1941 a ajuns in SUA, unde initial a scris pentru ziarul de limba germana Aufbau si a lucrat la Editura Schocken Books, ocupand in acelasi timp pozitii-cheie in diverse organizatii evreiesti. A fost una dintre figurile marcante ale gandirii socio-politice contemporane, abordand in lucrarile sale cele doua mari si dificile teme ale epocii postbelice: totalitarismul si antisemitismul. In 1951 a aparut monumentala monografie The Origins of Totalitarianism, in care analiza mecanismelor ce au facut posibila instaurarea unor regimuri totalitare, fasciste sau comuniste, este completata de evidentierea structurilor care le asigura mentinerea, precum si a consecintelor antiumane pe care le genereaza. In 1962 a participat la Ierusalim, ca ziarist trimis de revista The New Yorker, la procesul lui Adolf Eichmann, experienta descrisa in cartea Eichmann in Jerusalem (Eichmann la Ierusalim, trad. rom. Humanitas, 2008), in care formuleaza celebra teza a „banalitatii raului“. In anii '60 si '70 a tinut cursuri la mai multe universitati (Berkeley, Princeton, Chicago) si la New School for Social Research (New York). A scris pentru numeroase ziare si reviste, intre care Review of Politics, Journal of Politics, The New Yorker, Social Research. A murit la New York in 1975. La Editura Humanitas au mai aparut Scrisori. 1925- (corespondenta cu Martin Heidegger, 2007) si Fagaduinta politicii (2010).

MARTIN HEIDEGGER (1889–1976) este unul dintre cei mai importanti filozofi ai secolului XX. Provine din scoala fenomenologica intemeiata de Edmund Husserl, al carui elev apropiat a fost la Freiburg. Va dezvolta insa o cu totul alta conceptie asupra fenomenologiei, transformand-o radical, sub influenta filozofiei vietii (Dilthey) si a filozofiei existentei (Søren Kierkegaard), intr-o fenomenologie ce are in centrul ei „intrebarea privitoare la fiinta“ (ontologie). In tinerete face studii de teologie (1909–1911) si filozofie (1911–1913) la Freiburg, unde isi incepe activitatea didactica in anul 1915. Intre 1923 si 1928 preda la Universitatea din Marburg, revenind apoi la Freiburg ca succesor al lui Husserl. Timp de noua luni, in anii 1933–1934, este rector al Universitatii din Freiburg, preluarea acestei functii fiindu-i ulterior reprosata ca implicare fatisa in politica nazista. Ramane profesor la Freiburg pana in anul 1945, cand fortele de ocupatie franceze ii interzic sa mai desfasoare activitate didactica. In aceasta perioada, ca si in anii urmatori, cabana sa din Todtnauberg, in mijlocul Muntilor Padurea Neagra, devine un loc vizitat de numerosi intelectuali, cei mai multi francezi, fapt care ii va asigura o reala posteritate filozofica in Franta. In anii de mijloc ai carierei sale, spre sfarsitul anilor '30, se dedica interpretarii operei lui Nietzsche, pe care-l vede drept „ultimul metafizician“. Lucrarea sa cea mai importanta este Sein und Zeit / Fiinta si timp, din care publica in 1927 doar o treime din planul initial, fara a o incheia vreodata. Alte texte majore: Ce este metafizica? (1929), Despre esenta adevarului (1930), Scrisoare despre „umanism“ (1947), Introducere in metafizica (1953), Despre miza gandirii (1969).