Sapte negri si misei

Limuzina neagra a franat o clipa la poarta cimitirului, apoi a pornit pe aleea principala oprind dupa doar cativa zeci de metri. Pe bancheta din spate, un batran stafidit statea alaturi de un tip solid imbracat la costum negru:

– S-a rezolvat jimmy?

– Da, mister Jordache. Este suficient sa dezlipiti colantul.

– Am nevoie de sprijinul tau, dragul meu. Sunt cativa pasi de facut pana acolo si ieri am implinit 90 de ani. Nu prea ma mai tin picioarele…

– Vreti sa scot scaunul?

– Nu, nu-mi place sa stau in el, ma transforma intr-un mosneag invalid! Ma voi sprijini in baston si de umarul tau.

Cei doi au coborat, dar drumul a durat mult, desi au facut doar cativa metri. Cand au ajuns in fata unui mic monument, batranul a gangavit:

– Aici? nu mai vad asa bine…

– Da, acesta este. Vreti s-o fac eu?

– Nu, o fac eu! Cu mana mea! Lasa-ma singur o clipa, baiete.

Costumul negru s-a indepartat doi-trei pasi si mosneagul a atins piatra funerara cu o mana tremuratoare. Sculptat in ramura, era un nume: RODICA IORDACHE, 1965-2020. Degetele nesigure au gasit colantul, l-au dezlipit cu o miscare lenta si a aparut inca un nume: ALEXANDRU IORDACHE, 1960-2020, Ochii albastri ai batranului s-au atintit mult timp pe mormant:

– Te-am iertat demult, tata…