Sange si miere, de Shelby Mahurin, este al doilea volum al seriei „Sarpe si porumbel”.
Pana cand moartea ne va desparti.
Continuarea bestsellerului „Sarpe si porumbel”.
UNDE MERGI TU, VREAU SĂ MERG ȘI EU
Lou și Reid s-au reunit. Dar, după ce au scăpat ca prin urechile acului de pumnalul lui Morgane, acum sunt vânați din toate părțile de clan, de regat și de Biserică. Însă timpul și norocul lor nu țin cu ei.
UNDE LOCUIEȘTI TU, VREAU SĂ LOCUIESC ȘI EU
Împreună, erau convinși că vor putea depăși orice obstacol. Dar când Morgane îi momește într-un joc letal de-a șoarecele și pisica, cei doi sunt siliți să apeleze la ajutorul lui La Voisin – Regina Vrăjitoarelor Roșii și inamica declarată a clanului lui Lou.
CÂT TIMP VOM TRĂI
În timp ce Lou descoperă o latură întunecată a magiei, despre care crede ca e necesară pentru a-și proteja soțul și prietenii, Reid își cercetează fără nicio tragere de inimă puterea nou dobândită. Iar cei doi sunt legați unul de celălalt pentru tot restul vieții…
DAR MOARTEA NU IARTĂ PE NIMENI.
„O continuare uluitoare a lumii magice create de Mahurin în care forța iubirii este asmuțită împotriva nevoii de a-i proteja pe cei dragi. O aventură splendidă!” – JODI PICOULT, autoarea romanului Mici lucruri mărețe
„Decadentă și periculoasă, Sânge și miere a fost exact cartea de care aveam nevoie la momentul potrivit. Pleiada de personaje m-a captivat, și ard de nerăbdare să văd ce-i așteaptă în continuare pe acești zurbagii veseli.” – RENÉE AHDIEH, autoarea romanului Urgia și zorile
Fragment din cartea Sange si Miere
Maine
Lou
NORI NEGRI S-AU ADUNAT DEASUPRA NOASTRA
Desi nu vedeam cerul printre coroanele dese ale arborilor din La Foret des Yieux – nici nu simteam vantul taios care incepea sa se starneasca la marginea taberei noastre -, imi dadeam seama ca sta sa izbucneasca furtuna. Copacii se leganau in lumina cenusie a amurgului, iar salbaticiunile se aciuiasera in barloguri. Acum cateva zile ne adapostiseram intr-un soi de vizuina: o adancitura ciudata in pamantul padurii, in care copacii isi intinsesera radacinile ca niste degete incolacite prin solul rece. Am botezat-o dragastos Vagauna. Desi zapada se asternea peste tot ce se afla in afara ei, fulgii se topeau la atingerea vrajii protectoare pe care o facuse madame LaBelle.
Am asezat mai bine piatra de copt deasupra focului si am impuns plina de speranta botul diform de pe ea. Nu se putea numi paine, caci o incropisem dintr-un amestec de scoarta de copac si apa, dar refuzam sa ma mai hranesc cu seminte de pin si radacini de armurar.
Pur si simplu, nu mai voiam. Din cand in cand, aveam nevoie de ceva cu gust – si, cand spun asta, nu ma refer la ceapa salbatica pe care o gasise Coco azi-dimineata. Inca imi duhnea respiratia ca a unui balaur.
