De la Insula Iubirii, a treia carte de versuri, poezia Mariei Calciu nu s-a mai multumit sa se adreseze memoriei afective si experientei de viata ale cititorului, ci a incercat (si incearca tot timpul) inclusiv in volumul de fata, Sange de frunze sa il ridice pe acesta intr-un univers in care oricand respira ordinea perfecta a lumii. Sursa principala a poeziei actuale a Mariei Calciu este asocierea fragmentelor de real pe fluxul memoriei care se regaseste in cel putin jumatate din economia fiecarui vers. Figura de stil apropiata de comentator este personificarea care presupune transferarea unui atribut al persoanei unei entitati nepersonale. Asta stie stilistica in ce fel sa numeasca. Dar cand se schimba atribute ale persoanelor intre ele?! Dar cand se schimba atribute ale entitatilor nepersonale intre ele?! Dar cand se transfera persoanei atribute ale entitatilor nepersonale?! Aici stilistica este muta. Nu numai ca nu numeste in niciun fel asemenea transferuri, dar nici nu a luat act de ele! Or, poezia Mariei Calciu este plina de transferuri ingenioase de la un regn la altul, de la o specie la alta, de la organic la anorganic, etc., care contin si provoaca poezia de mare calitate, inalanizabila deocamdata in categorii stilistice. Am pornit de la sapte versuri in acest comentariu, dar ceea ce am spus imi este suficient pentru ceea ce am dorit sa afirm despre aceasta poezie mare, noua si puternica in sine, prin impotanta-i de norma de lege. Poezia Mariei Calciu este atat de bogata incat se poate scrie un comentariu de o carte la o singura carte a sa de poezie din ultimele cinci. Dar ma opresc cu sfiala, cu admiratie si daca mi se ingaduie, cu prietenie.
