sanG d'encre

…e un limbaj tare, salvific, menit măcar să cenzureze fatalitatea morții, cea care-l "caută" pe poet "cu mâna de moașă". Acesta e miezul iradiant – și inexorcizabil, de fapt – al poeziei lui Emilian Galaicu-Păun: coincidențA dintre naștere și moarte, inseparabilitatea, indistincția lor. (…) Galaicu-Păun mizează pe o stihialitate dezlănțuită a imaginarului, descărcat în ample tensiuni expresioniste în care revelația are concretețea imediată a spasmului, iar spasmul are gramatica diafană – și atroce totodată – a misterului.

Iese astfel o poezie de înalt voltaj și de ample convulsii – sau cutremure – atât ale ființei, cât și ale limbajului; o poezie parcă abia scăpată din teroarea viziunii și care răsfrânge în pagină o panică vag controlată a propriei furori imaginative. Căci poezia lui Emilian Galaicu-Păun dintr-o astfel de furoare cu fond romantic își trage principiul vizionar și chiar reporturile de cotidian, inserțiile brutale de real și inflamațiile sarcastice exprimă la el o condiție de febră profetică; nu sunt simple transcripții, ci inducții violente de angoase iar realul, oricât de imediat, se proiectează, de fapt, nu ca notație, ci că ipoteză și ipostază imaginative, ca epifanii entropice.

(Al. Cistelecan)