Perioada interbelica se distinge de alte delimitari pe care istoria literara le-a imprimat in constiinta publicului larg cel putin printr-un amanunt, de fond, dar si de forma: importanta fara precedent acordata romancierilor si, prin urmare, romanului ca specie.
Se constientizeaza atunci lipsurile pe care proza romaneasca le avea in domeniu si se incearca o depasire a complexului inapoierii prin tendintele de aliniere la modernismul occidentalizant. In cadrul acestui proces, romanul ca evolutie sintagmatica si paradigmatica ajunge practic sa "arda" etapele, regrupand opere din cele mai diferite ca substanta si constructie. (…)
Cresterea si decaderea romanului perioada atat de scurta de timp e, in fond, o maturizare inainte de vreme, dar o maturizare decisiva. – Livia Iacob
