Relatiile romano-spaniole pana la inceputul secolului al 19-lea

Relatiile romano-spaniole, de-a lungul Evului Mediu si pana in epoca moderna, nu au avut un caracter continuu, ci s-au stabilit in anumite momente, atunci cand cele doua popoare au avut nevoie unul de celalalt si au avut si capacitatea necesara de a intra in contact direct. Ele au avut la baza interesul comun al luptei antiotomane, dar au fost franate de obiectivele divergente ale celor doua parti in cadrul acestei lupte. Daca pentru romani, pentru toate cele trei Tari Romanesti, idealul de cruciada isi pastrase, partial, valabilitatea, in sensul in care lupta antiotomana trebuia sa fie o lupta de aparare a libertatii si integritatii lor teritoriale, o lupta de eliberare pentru acele popoare supuse dominatiei otomane, pentru Spania, devenita principala putere a conglomeratului de state conduse de Habsburgi si principala putere din Europa Occidentala, unde isi instaurase o adevarata preponderenta politica si militara, lupta antiotomana era lupta dintre doua mari puteri pentru suprematie in Europa, in Marea Mediterana si chiar in lume.

Astfel, relatiile romano-spaniole au putut cunoaste momente de varf, cum ar fi cele din timpul lui Iancu de Hunedoara, Petru Rares si Mihai Viteazul, dar si indelungate perioade de stagnare sau de intrerupere totala. Cu toate acestea, ele au reprezentat una din directiile politicii externe a Tarilor Romane ce nu poate fi trecuta cu vederea, mai ales in secolul al XVI-lea. Un studiu special consacrat acestor relatii nu a fost realizat pana in momentul de fata in istoriografia romana si nici in cea spaniola. Din aceasta cauza, autorul a considerat ca este necesar, pentru mai buna cunoastere a politicii externe generale a Tarilor Romane pana la inceputul secolului al XIX-lea, dar si pentru mai buna cunoastere a politicii externe spaniole din aceeasi perioada aparitia unei astfel de lucrari.