Natura a reprezentat, dintotdeauna, sursa primordială de inspirație a artiștilor și a scriitorilor. Este de ajuns să ne gândim la Anotimpurile lui Vivaldi, la tablourile lui Cézanne, la Pastelurile lui Alecsandri ori la simfoniile lui Beethoven, pentru a ne limpezi gândurile și a redescoperi legătura omului cu lumea înconjurătoare. Inspirându-ne din natură, spunem că relațiile de familie sunt precum ramurile unui arbore, care, deși sunt orientate în direcții diferite, au la bază aceeași rădăcină puternică. De aceeași părere este și maestrul jurist Jean Carbonnier, care ne invită să renunțăm la drept atunci când discutăm despre familie, susținand că relațiile maritale și filiale se subscriu non-dreptului, iar apariția normelor juridice care vizează legăturile dintre membrii unei familii reprezintă un simplu accident.
Inspirându-se din natură, omul încearcă să imite comportamentul tuturor organismelor vii. Ca atare, grație unei dorințe de a-și perpetua existența, omul se află în căutarea unei perechi, cu scopul de a zămisli o nouă ființa, asemănătoare lui. Uniunea dintre cele două persoane, oficializată sau de facto, va genera un sistem de rudenie, iar sentimentul de dragoste va fi supus unui cod de reguli matrimoniale.
În prezent, cel mai potrivit termen care poate fi folosit pentru a descrie relațiile maritale și filiale, de ordin personal sau pecuniar, se numește „împreună”. Ne fundamentăm afirmația pe atribuirea echilibrată, de către legiuitor, a sarcinilor, dar și grație principiului codeciziei, existent între soți. Totodată, îmbinarea autorității părintești cu interesul superior al copilului vă conduce către o echilibrare a sarcinilor față de acesta din urmă, dar și către echitatea deciziilor. De aici deducem faptul că, împreună, cei doi soți vor fi străjerii intereselor morale și materiale ale familiei.
