Povestile padurii

Povestile padurii – Dionis Spataru 

Paianjenul arhitect 

Eroul povestii noastre este un pusti paianjen. El locuia impreuna cu multi altii care impanzeau zona, la marginea unei paduri, pe coasta unui deal. Locul era frumos si pustiul acesta, care se numea Ata, iubea foarte mult imprejurimile prin care hoinarea toata ziua. 

Dar ceea ce nu-i placea lui deloc era scoala. In timp ce toti ceilalti copii paianjeni se duceau zilnic la scoala, unde se straduiau sa devina paianjeni de isprava si sa invete cat mai multe lucruri, in special cum sa-si construiasca viitoarea casa, Ata ocolea scoala cat putea de mult. Se catara in varful unui fir de iarba sau se intindea pe o frunza si trandavea asa toata ziua, in leganarea blanda a vantului. 

Ceilalti paianjeni de varsta lui treceau in fiecare zi pe langa el, in drumul lor spre scoala, si-l chemau mereu: 

„Hai, Ata, cu noi! Stii ca nu e bine sa trandavesti. Noi invatam sa facem diverse lucruri de la Batranul Mester, dar cel mai important, ne pregatim sa devenim arhitecti. 

Cum o sa iti construiesti casa, daca habar nu ai de nimic?” 

„Ei, le spunea Ata, tolanit nepasator pe o frunza, cat de greu poate fi sa construiesti o casa? Tai firele, faci niste noduri si gata! Ce m-ar putea invata pe mine batranul acela, pe care voi il numiti Mester? Cred ca ma voi descurca foarte bine si singur!” 

Ata era foarte increzator in cunostintele sale, pe care, de fapt, nu le avea. Se credea prea destept pentru a mai merge la scoala, iar munca si efortul nu-l interesau deloc. Ii privea de sus, din hamacul lui, pe copiii care se duceau la scoala si socotea ca scoala este o imensa pierdere de timp. Oare nu era mai interesant si mai placut sa stai cu picioarele sub cap si cu o floare in gura, sa observi jocurile de lumini si umbre printre frunze si sa asculti cantecele pasarilor? Ba sigur ca era! Asa ca Ata nu prea ajungea la scoala. 

Dar ceilalti copii se duceau zilnic si invatau incet, incet, o multime de lucruri. Si la un moment dat au terminat scoala cu totii. Cu totii, mai putin Ata, care nu fusese deloc interesat. 

Asa ca, in timp ce el hoinarea, copiii care terminasera scoala au inceput fiecare sa isi caute un loc placut, unde sa isi construiasca o casa. Si in scurt timp marginea padurii s-a umplut de tot felul de panze de paianjen, care mai de care mai frumoase si mai minunat mestesugite. Fiecare copil statea acum la casa lui si toti erau foarte incantati de realizarile lor, de panzele pe care fusesera capabili sa le construiasca singuri. 

Intr-o zi, Ata umbla hai-hui, ca de obicei, si se minuna foarte cand vazu locul schimbat de atatea si atatea panze noi. Si in fiecare panza se legana cate un copil. Era o atmosfera placuta, toti pareau lipsiti de griji si marginea padurii se transformase intr-un loc de joaca. 

„Ce chestie! se minuna el, cu un picior la gura si unul la cap. Trebuie sa imi fac si eu o casa. Si inca repede! Altfel, vor rade toti de mine si voi ajunge prostul padurii!” 

Copiii, vazandu-l, au inceput sa-l salute si sa-i arate munca lor. Ata era impresionat in sinea lui, ba chiar putin invidios, dar se prefacea a fi nepasator, incercand sa isi ascunda nelinistea. 

„Da, da, merge, merge… E destul de bine ce ati facut. Si ziceti ca ati invatat astea de la batranul acela?” 

„Da. Batranul Mester ne-a invatat multe lucruri si acum le putem folosi muncind singuri. Uite ce panze interesante am reusit sa tesem!” 

„Ei, de parca ar fi chiar asa greu! Maine imi voi construi si eu o panza, ca sa aveti unde sa ma vizitati”, le raspunse Ata, parand foarte sigur pe el. 

Se indeparta destul de abatut, dar fara sa o arate. 

I-a fost usor sa se laude, insa de unde sa inceapa? El nu fusese la scoala deloc. Cum se face o casa buna? Cum sa o calculeze pe masura lui? Habar nu avea. Nici macar nu stia ce ii trebuie. Dar nu putea sa se faca de ras si sa-si recunoasca nestiinta. Asa ceva era de neconceput pentru el. 

A doua zi, Ata s-a apucat de lucru intr-un loc mai ferit, pe care il alesese cu grija, pentru a nu fi vazut de catre ceilalti copii cum se chinuie. Ar fi ras de el. Nu stia de unde sa inceapa, cum sa masoare, unde sa faca nodurile sau cate ar trebui. Incepu sa faca totul la intamplare, dar panza i se rupea mereu: se rupea daca adia putin vantul, daca zbura prin apropiere o musculita, daca mierla isi desfacea aripile o singura data in copacul vecin. Ce mai?! Adevarul era ca se rupea chiar si singura. Cat despre posibilitatea ca Ata sa se catare pe propria panza, aceasta nu exista. Unde sa mai primeasca si musafiri? 

Ata incerca de mai multe ori, dar in zadar. Nici o metoda nu era buna. Exasperat, se aseza pe pamant gata sa planga. Intelesese ca nu avea rost munca lui. Nu avea cum sa reuseasca fara cunostintele necesare. Trebuia sa mearga la Batranul Mester neaparat, sa-i ceara iertare si sa-l roage sa-l invete; altfel, nu are nici o sansa. 

Batranul fu foarte surprins sa-l vada pe Ata intrand in scoala. Era pregatit sa il asculte si sa ii acorde o sansa. Ata, trezit la realitate, i-a cerut iertare Mesterului si, recunoscandu-si greseala si nestiinta, l-a rugat sa il invete si pe el tot ce i-a invatat pe ceilalti copii. 

Vazand ca Ata este sincer in dorinta lui de a invata, Mesterul a inceput sa-i arate tot ce trebuia sa stie. Ata s-a straduit cu invatatura, pentru ca voia sa recupereze timpul pierdut si sa-i ajunga din urma pe ceilalti. 

Dupa un timp, Mesterul i-a spus ca invatatura e gata si ca se poate considera un arhitect desavarsit. Ata era foarte fericit. Ii multumi batranului si alerga spre locul lui, nerabdator sa-si puna cunostintele in practica. 

Stia sa faca totul bine si exact, asa ca, in final, ii iesi o frumusete de panza, eleganta si trainica, de care Ata era foarte mandru. 

Acum putea si el sa fie in rand cu lumea, un paianjen de isprava.