„Liceul nu este doar locul primei instructii, al buchiselii disciplinate. Este, inevitabil, si un loc al memoriei: cu totii ne amintim si – la varsta nostalgiilor pre‑senile – povestim celor mai tineri ispravi de pe vremea cand eram elevi: sotii spectaculoase, complicitati camaraderesti, idile timide, dascali aprigi sau caricaturali, vise adolescentine, escapade, mascari, vitejii, totul intr‑un sos de duiosie previzibila, pe laitmotivul «A fost odata…» Cand insa amintirile cristalizeaza intr‑o retea stabila, mereu actuala, cand ele ies din sfera episodicului mai mult sau mai putin intamplator, spatiul care le intretine nu mai este un simplu loc al memoriei, ci devine un loc al destinului.
Adica al unor evenimente resimtite ca repere formative, al unor intalniri decisive, modelatoare, al unor «coincidente» existentiale, care fac parte nu dintr‑un album cu file ingalbenite, ci din structura biografiei noastre, din croiala ei netrecatoare. Nu orice loc al memoriei, nu orice spatiu al intalnirilor constituie un potential loc al destinului. E nevoie de o constiinta comunitara a apartenentei la acelasi „design” istoric, de persistenta in timp a experientelor de viata traversate impreuna, pe scurt, de un interes viu si solidar pentru evenimentele trecute.” Andrei Plesu
„Am incercat, pe de o parte, sa inteleg epoca in care ne‑am nascut si am trait, si sa‑i fac si pe colegii si contemporanii mei sa reflecteze la viata lor in Romania anilor 1950–1960, pe de alta. Am trait cu totii impreuna primele doua decenii ale regimului comunist si am pastrat, cum era si normal, amintiri deosebite.
Pentru unii au fost vremuri bune, pentru altii mediocre sau proaste, pentru cativa, un adevarat cosmar. Formam o grupa de varsta nascuta imediat dupa al Doilea Razboi Mondial, intr‑o perioada cand o lume intreaga disparea pentru a lasa locul alteia. Un blestem chinez suna cam asa: «Iti urez sa traiesti intr‑o epoca interesanta!» Si a fost, intr‑adevar, interesanta perioada copilariei si a adolescentei noastre, desi eram prea tineri ca sa intelegem mare lucru: unii au inteles mai repede, altii mai incet.” Matei Cazacu
Generatia Razboiului Rece
Povestea generatiei noastre se confunda cu istoria Romaniei postbelice. Majoritatea celor care am trecut examenul de bacalaureat la liceul "Spiru Haret" in anul 1964 suntem nascuti in 1946 (77 de persoane dintr-un total de 119), anul marii secete a secolului al XX-lea, dar si al celor mai bune vinuri din ultima suta de ani.
Ceilalti 43 de absolventi, reprezentand peste o treime din tota, sunt nascuti in 1947 (23), 1945 (14), 1944 (4) si 1943 (1). Putem deci afirma ca suntem reprezentantii generatiei denumite in Occident baby boomers, copii veniti pe lume in mare numar dupa razboi ca o reactie fireasca a vietii, a bucuriei de a trai, dupa imensele masacre de pe campurile de lupta si din lagarele mortii.
Acesta este insa un concept american, deoarece Europa anilor de dupa razboi se transformase in ceea ce un istoric englez a numit recent the Savage Continent°, iar Europa de Rasarit ramanea in continuare bloodlands, dupa cum scrie Timothy Snyder.
Asadar, noi suntem prima generatie de copii ai Razboiului Rece. Am intrat la scoala in clasa I in septembrie 1953, la cateva luni dupa moartea lui Stalin si la inceputul unei destinderi politice interne considerate a fi o adevarata destalinizare, in orice caz un regim mai putin fioros ca cel din anii precedenti, si in preajma celei mai grele ierni a secolului (peste 5 milioane de metri cubi de zapada cazuti intre 30 ianuarie si 3 februarie 1954).
Am terminat liceul in anul 1964 in euforia "independentei" afirmate oficial prin Declaratia din aprilie, prin care Partidul Muncitoresc Roman refuza sa se implice in conflictul sino-sovietic si isi afirma, pe plan ideologic, echidistanta fata de cei doi colosi.
In realitate, nu era vorba de simpatie pentru chinezi, ci de o contrapondere fata de puterea sovietica. Mao va condamna in mod public "sovinismul de mare putere° si raptul Basarabiei de catre Stalin.
Deschiderea catre Occident si incetarea bruiajului posturilor de radio „dujmanoase", pe de o parte, golirea inchisorilor de prizonieri politici, renuntarea la politica de persecutie a fostelor elite si mai ales a copiilor lor carora li s-a permis in sfarsit accesul pe merit la studii superioare, pe de alta, anuntau o normalizare a vietii publice pentru o societate care mai suferise o "glaciatiune" in perioada 1958-1962.
MATEI CAZACU (nascut in 1946) este un istoric roman care traieste in Franta din anul 1973. Arhivist paleograf cu diploma de la Ecole Nationale des Chartes (1977), Doctor in istorie si civilizatie bizantina si post-bizantina al Universitatii Paris I Panthéon Sorbonne (1979). A predat la Universitatea Paris IV Sorbonne si la INALCO din Paris, a fost cercetator la CNRS (1979-2011). A publicat numeroase studii istorice si volume, dintre care mentionam: L’Histoire du prince Dracula en Europe Centrale et Orientale au XVe siècle; The Story of Romanian Gastronomy; Dracula (Premiul Thiers al Academiei Franceze); Gilles de Rais; Ioan Basarab, un domn roman la inceputurile Tarii Romanesti. A fost una dintre vocile active ale exilului romanesc anticomunist.
