In literatura juridica penala din tara noastra o asemenea tema - Pluralitatea aparenta de infractiuni - este tratata pentru prima data monografic, de regula, cursurile, articolele, lucrarile de specialitatea rezervand acestei teme un spatiu foarte restrans, in cazurile cand nu o ignora aproape complet. Dar, chiar atunci cand temei mentionate i se acorda o anumita atentie, tendinta autorilor este de a o simplifica la maximum, retinand numai trasaturile cele mai generale si evidente ale acestui concept.
Pentru a fi in masura sa adanceasca tema aleasa, autorul s-a documentat stiintific, epuizand practic lucrarile romanesti de specialitate. De asemenea, autorul a studiat lucrarile reprezentative din literatura straina: germana, italiana, spaniola, franceza, rusa, engleza si americana.
La aceasta ampla documentare, autorul a adaugat o mare capacitate de reflectie, de analiza critica a materialelor studiate, ceea ce i-a permis sa-si fundamenteze temeinic concluziile si sa identifice aspecte noi, originale, din perspectiva carora s-ar putea analiza tema abordata.
Preocupat sa descopere sursa aparentei in cazurile de pluralitate aparenta, autorul formuleaza o teza noua, sustinand ca in timp ce in realitatea de fiecare zi aparenta intre unitate si pluralitate se explica prin interventia unor factori preponderent obiectivi, in sfera juridica penala aparenta se explica prin interventia unor factori preponderent subiectivi. Asa de pilda, in cazul contextualitatii, autorul remarca, pe drept cuvant, ca succesiunea de acte componente savarsite neintrerupt si cu aceeasi ocazie, desi ar parea ca ne situeaza intr-o pluralitate reala de infractiuni, in fapt, existenta unei interpretari unificatoare converteste aceasta pluralitate intr-o aparenta deoarece, in realitate, tratamentul contextualitatii este cel al unei unitati reale, naturale de infractiune.
Dar, autorul este preocupat nu numai sa explice sursa aparentei, dar si sfera de cuprindere a acesteia.
Sub acest aspect, autorul depaseste cu mult ideile predecesorilor sai, care cuprindeau sub aceasta denumire numai concursul de texte, concursul ideal de infractiuni (pluralitate aparenta recunoscuta numai de unii autori) si, eventual, unitatea legala de infractiune (infractiunea continuata si infractiunea complexa).
Studierea aprofundata a temei il conduce pe autor la identificarea si a altor ipoteze de pluralitate aparenta decat cele pe care le-au avut in vedere autorii din trecut, facand o distinctie originala intre pluralitatea aparenta propriu-zisa de infractiuni si pluralitatea aparenta improprie de infractiuni. In prima categorie autorul situeaza acele infractiuni in continutul carora apare explicit ideea de pluralitate de infractiuni, desi in realitate ne aflam in cazul unei unitati reale, naturale sau legale de infractiune, in timp ce in a doua categorie de pluralitate aparenta apare numai ca urmare a interpretarii continutului infractiunii, in realitate si aici existand o unitate reala de infractiune.
Fiecare dintre aceste doua categorii de pluralitate aparenta constituie obiectul unor capitole distincte ale lucrarii (capitolele II si III). In cadrul capitolului II al tezei pluralitatea aparenta propriu-zisa este analizata mai intai sub forma concursului de norme (sau de texte), cu sublinierea principiilor in raport cu care se identifica norma aplicabila dintre cele care formeaza concursul de norme, si anume: principiul specialitatii, al subsidiaritatii, al consumptiunii, al alternativitatii, principii bogat exemplificate in lucrare, cu solutii din jurisprudenta si cu ample referiri la autori romani si straini.
Autorul subliniaza particularitatile fiecarui principiu dupa care se determina norma aplicabila, dar si solutiile in cazul in care unele din aceste principii s-ar aplica concomitent.
Trecand la o alta categorie de infractiuni care intra in compunerea aparentei propriu-zise de pluralitate, autorul analizeaza pe larg problematica concursului ideal de infractiuni, ###spre a raspunde la intrebarea daca aceasta forma de concurs reprezinta o pluralitate reala sau o pluralitate aparenta de infractiuni. Dupa ce supune discutiei diferitele conceptii exprimate si diferitele solutii legislative, autorul opteaza pentru solutia concursului ideal ca pluralitate aparenta de infractiuni [solutie adoptata si de noul Cod penal, consacrat prin Legea nr. 301/2004, dar respinsa de Proiectul noului Cod penal elaborat de Ministerul Justitiei, care se situeaza pe pozitia legii penale in vigoare privind concursul ideal de infractiuni ca o pluralitate reala (nu aparenta) de infractiuni].
Tot in cadrul pluralitatii aparente propriu-zise autorul situeaza infractiunea continuata si infractiunea complexa, cu ample referiri la practica judiciara si la doctrina romana si straina.
In acest cadru, autorul discuta posibilitatea infractiunii continuate in cazul pluralitatii de subiecti pasivi ai faptelor componente ale acestei infractiuni in materia infractiunilor continuate contra persoanei, ajungand la concluzia consacrata in doctrina si jurisprudenta romana actuala ca in situatia de mai sus nu se poate vorbi decat de un concurs real de infractiuni si nu de o infractiune continuata.
Autorul are rezerve, justificate, in ce priveste posibilitatea unui concurs real de infractiuni si in cazul infractiunilor contra patrimoniului; dupa parerea sa, existenta unor proprietari diferiti ai bunurilor neputand justifica un eventual concurs real de infractiuni in aceasta situatie.
Idei originale exprima autorul si in legatura cu intreruperea continuitatii la infractiunea continuata. Dupa examinarea diferitelor pareri exprimate in materie, autorul respinge ideea absolutizarii vreunuia dintre momentele desfasurarii procesului penal ca reprezentand o intrerupere a continuitatii (de pilda, conceptia dupa care inceperea urmaririi penale sau a judecatii, ori pronuntarea unei hotarari definitive ar intrerupe automat continuitatea), autorul demonstreaza ca, intrucat organul judiciar sesizat cu solutionarea unei infractiuni continuate nu poate sa pronunte o solutie decat pe baza actelor savarsite pana la sesizarea sa, nu si pe baza actelor viitoare, chiar daca inculpatul a continuat sa comita infractiuni si dupa sesizarea organului judiciar, in mod inevitabil va exista, pe langa o intrerupere naturala a continuitatii, si o intrerupere juridica a continuitatii (in limitele actelor comise pana la sesizarea organului judiciar). Ca urmare, continuitatea infractiunii continuate va putea fi considerata ca s-a intrerupt la organul de urmarire penala deoarece acesta ar putea examina numai actele comise pana la sesizarea sa, dupa cum continuitatea se poate intrerupe in momentul sesizarii instantei de judecata daca instanta adauga la actele anterioare, actele savarsite pana in momentul judecatii, sau se intrerupe in momentul pronuntarii hotararii definitive, daca in acest moment au fost luate in seama, prin extinderea invinuirii si actele materiale noi, savarsite de inculpat dupa trimiterea sa in judecata.
In capitolul III al lucrarii autorul trateaza despre pluralitatea aparenta improprie de infractiuni, abordand in acest capitol unitatea naturala simpla de infractiune cu pluralitate de acte contextuale, infractiunea continua succesiva, infractiunea deviata, complexitatea naturala, infractiunea progresiva si infractiunea de obicei.
In toate aceste situatii, autorul identifica o pluralitate aparenta de infractiuni rezultata din modul de interpretare a continutului fiecarei categorii de infractiuni, chiar daca in realitate suntem in fata unei unitati reale de infractiune, cu toate consecintele legate de aceasta.
S-ar putea discuta daca si infractiunea de obicei ar merita acest statut deoarece, spre deosebire de celelalte cazuri, actele componente ale infractiunii de obicei nu pot fi interpretate ca ar constitui, privite izolat, infractiuni autonome, ci numai totalitatea lor confera infractiunii caracterul de infractiune de obicei, ca unitate reala de infractiune.###
Privita in ansamblul ei, lucrarea trateaza monografic o problema noua, neabordata in acest fel in literatura de specialitate. Autorul, pe baza unei ample documentari si a unor reflectii profunde, a reusit sa prezinte sub toate aspectele tema aleasa, formuland multe idei noi, care depasesc sensibil stadiul cunoasterii in aceasta materie. Chiar daca unele din parerile autorului ar putea fi contestate, nu se poate nega caracterul documentat al concluziilor pe care le desprinde, ca si temeinicia si profunzimea reflectiilor sale.
Ca stil, lucrarea se caracterizeaza printr-o exprimare clara, curgatoare, cu folosirea corespunzatoare a notiunilor tehnice, de specialitate, ceea ce inlesneste patrunderea in universul de idei si de demonstratii ale autorului. Sistematizarea lucrarii este corespunzatoare, autorul reusind sa sintetizeze convingator in fiecare capitol bogatia de informatii si reflectii pe care isi sprijina concluziile formulate.
Prof. univ. dr. George Antoniu,
director stiintific al Institutului de Cercetari Juridice
"Andrei Radulescu" al Academiei Romane
