Pledoaria mea pentru poezie

Sfarsit de existenta… strazile erau mizere, iar mintea mea, goala. Vedeam magazine si tarabe in paragina, iar aerul cald, imbacsit, se aseza peste mine ca un fum dens; aproape ca-l puteam gusta: avea gust de mucegai. Stateam pe un maidan si priveam parca in nestire, ochii alunecandu-mi pe patine cu pupile peste peisajul in destramare. Asa era, fara sa stiu, viata mea fara poezie.

Inaintam pe alee si reflectam la ce va sa fie peste zeci, peste sute, peste mii de ani… fi-va oare totul numai cenusa?

Ori inainta-vom spre lumina aducerii aminte a trecutului glorios, cand axa lumii era cantecul de ingeri? Nu stiam si nici nu puteam sti, insa ceva, in coltul sufletului, la marginea inimii cu o duzina de ochi, imi spunea sa sper, caci lumea va fi din nou albastra, precum zenitul ce nu mai e vazut, ci doar auzit cand si cand, cu coada urechii spiritului. Spiritul meu e violet-albastrui, fiindca in rana vietii el e totusi fericit la gandul devenirii la mijloc de vis, in poezie. Ea salveaza lumea de la destramare si o modeleaza in formele imaginarului, desprins din nemurire si spiralat in nemiscarea gandului la infinit. Si chiar daca nu cunosc alta realitate, una ideala, sunt convinsa de existenta altor dimensiuni, purpurii, rosu-vinetii, care se imbratiseaza si se impreuneaza in eternitatea acestui gand minuscul la alteritatea mareata.

Astfel, fiecare vis e o lume si fiecare lume proiecteaza vise in infinitul constiintei. Aerul se electrizeaza, iar atmosfera lesioasa de mai inainte se schimba odata cu toate cuvintele mirosind a cerneala de tipar intr-o efervescenta magnetica, ce parca face sa-mi fiarba sangele in vene. Cu fiecare poezie devin tot mai agitata, mai vie, de parca oxigenul respirat pana atunci era doar un substitut, un simulacru al vietii, pe cand ceea ce respir in timp ce citesc este mana cereasca. Cand ating o carte de poezie, ii simt influenta si prezenta de doamna infasurata in nori si in sperante cu gust dulceag, ce ma rasfata in nestire, alunecand pe o inchipuire stralucitoare, cu miros mistic, de frumusete perlata. 

M-am oprit la o fantana arteziana. O priveam si ma gandeam ca asa ar trebui sa fie arta de a trai: fluida si limpede, precum apa care curge pe lespezile nasterilor noastre poetice, fiindca existenta umana inseamna un multiplu de „eu” in care sinele se incolaceste asemenea unui sarpe cu pielea scanteietoare in jurul Sensului.

Te rog, cititorule, sa te opresti si tu din mers, sa contempli poezia – nu a mea, ci poezia in genere – si sa incerci sa prinzi in causul palmelor esenta ei, sudoarea Cosmosului. Iar daca poezia mea te va face sa simti ca traiesti din nou, atunci ma simt binecuvantata si implinita pentru ca am reusit sa-ti dau un mic fragment din nemurire, furat in miez de devenire, de la Domnul cel plin de daruire.