PERSONALITATI DE SEAMA IN VIZIUNEA LUI NICOLAE IORGA. DE LA GHEORGHE LAZAR LA MIHAIL KOGALNICEANU

Nicolae Iorga, marele istoric, carturar si ganditor social-politic – unul dintre savantii de seama pe care poporul roman i-a dat lumii în epoca moderna – a fost, de-a lungul timpului, si ramane în continuare, un adevarat far luminos pentru descifrarea tainelor trecutului neamului, precum si pentru ierarhizarea valorilor sale.

Se poate spune, cu certitudine, ca niciunul dintre carturarii romani nu a facut atat de mult pentru aceasta asezare a marilor personalitati pe o scara valorica menita a le pastra vie amintirea în ochii contemporanilor. Optiunea pentru definirea caracterului si meritelor figurilor reprezentative ale poporului roman a fost afirmata de savant, între altele, într-o carte, semnificativ intitulata, Oameni cari au fost, aparuta de-a-lungul timpului în numeroase editii, pana în zilele noastre.

De asemenea, biografiile facute diferitelor figuri, în lucrari separate, dar si în paginile marilor sale sinteze si ale numeroaselor monografii, vorbesc de la sine de aceasta exceptionala vocatie a savantului de a surprinde detaliile de viata materiala si spirituala ale figurilor ilustre din trecut.

Desigur, notiunea de „mari romani”, bagatelizata în vremea din urma prin concursuri publice cu acest subiect, este una destul de relativa, dupa cum orice scara valorica are un anumit grad de rigiditate. Exista, totusi, o serie de elemente care o pot justifica, cum ar fi, de pilda: contributia majora la apararea fiintei nationale si spiritul de sacrificiu pe altarul aspiratiilor nationale si de progres social, contributia la afirmarea filonului culturii nationale si la îmbogatirea tezaurului culturii universale, angajarea responsabila pe terenul iradierii ideilor de libertate nationala si dreptate sociala etc. etc.

Indiscutabil, sub raportul unor merite istorice incontestabile, în categoria unor personalitati exceptionale, care îsi merita cu prisosinta calificativul de mari romani, Nicolae Iorga aseaza pe binecunoscutii domnitori, protagonisti ai luptei pentru apararea independentei si suveranitatii nationale: Mircea cel Batran, Iancu de Hunedoara, Stefan cel Mare, Mihai Viteazul, Constantin Brancoveanu, Dimitrie Cantemir s. a. În aceeasi serie, dar, în primul rand, ca promotori ai valorilor spirituale si culturale sunt plasati si unii domnitori, precum Neagoe Basarab, Matei Basarab sau Serban Cantacuzino. Cat priveste meritele lui Dimitrie Cantemir, ca domnitor, adept al „încercarii”, din 1711, de eliberare de sub dominatia otomana, acestea sunt amplificated de calitatile sale exceptionale se savant de talie europeana, pe care N. Iorga i le recunoaste cu prisosinta (asupra personalitatii acestuia, cum vom vedea mai departe, N. Iorga revine cu prilejul unei comemorari, care era conexata cu o ceremonie similara

destinata lui Gheorghe Lazar).

De asemenea, personalitatile politice si culturale din epoca moderna au stat în atentia marelui istoric roman, si în paginile restranse ale acestei carti nu ne vom referi decat la unele dintre ele, anume, figuri reprezentative pentru doua generatii, de la 1821 la 1848. Pentru generatia de la 1821, ne-am oprit la doi deschizatori – cei mai de seama – ai miscarii de redesteptare nationala din epoca moderna, unul cu condeiul, Gheorghe Lazar, altul, cu sabia, Tudor Vladimirescu.

Este semnificativ faptul ca un fost elev si continuator al lui Gh. Lazar, în acelasi timp, secretar al lui Tudor Vladimirescu, la 1821, Petrache Poenaru, peste o jumatate de secol, în 1871, cu prilejul unui discurs de receptie la Academia Romana, referindu-se la cei doi, tinea sa sublinieze: „Exclamarea ce facura în fata lumii, pe de o parte, G. Lazar, prin dezlegarea graiului romanesc din amortirea la care era condamnat de secole, pe de alta parte, Tudor Vladimirescu, prin vigoarea ce cu bratul sau dete simtului national, fu procesul cel mai convingator care asigura poporului roman dreptul la cetate în cercul natiunilor europene si îl puse pe calea progresului spre dezvoltarea nationalitatii sale”.

Pentru generatia de la 1848, ne-am oprit, de asemenea, la figurile care, cel putin noua, ni s-au parut cele mai representative pentru aceasta generatie: Nicolae Balcescu, Alexandru I. Cuza si Mihail Kogalniceanu. Este vorba de personalitati, care, asa cum vom vedea, ca si în cazurile lui Gh. Lazar si Tudor Vladimirescu, într-un fel, sunt legate între ele prin anumite trasaturi ale destinului.

De altfel, daca ne referim, la caracteristici care defines calitatea de „mari romani”, trebuie observat aici ca toti cei cinci amintiti, la care ne-am oprit, au o serie de trasaturi comune în destinul lor, stand sub semnul dramatismului. Gheorghe Lazar moare la numai 41 de ani, în Avrigul natal, dupa o încrancenare patriotica de cativa ani, la Bucuresti, unde a reusit sa puna în functiune scoala nationala de la Sf. Sava si sa-si puna în lumina, în beneficiul contemporanilor, crezul lui sfant în idealul national.

În ceea ce-l priveste pe Tudor Vladimirescu, dupa încercarea de la 1821 – sortita esecului – de a deschide o pagina noua în istoria romanilor, la 41 de ani, acesta sfarseste asasinat sub iataganele dusmanilor sai, dand astfel sacrificiul suprem pentru o cauza care abia peste cateva decenii avea sa fie mai bine înteleasa.

La randul lor, cei trei de la 1848, la care ne referim, se afla în aceeasi zodie a unor vieti sacrificate pe altarul interesului national.

Nicolae Balcescu, figura emblematica a acestei generatii – a carui memorie, uneori, pe nedrept este minimalizata în vremea din urma –, dupa o viata scurta, închinata, trup si suflet, relevarii aspiratiilor de unitate nationala, coordonatelor fundamentale ale luptei pentru libertate nationala si progres social – la jumatatea secolului al XIX-lea –, avea sa moara pe pamant strain, în exil, la numai 33 de ani, dand generatiilor viitoare pilda sacrificiului suprem pentru destinul neamului sau.

Aceleiasi ilustre generatii pasoptiste apartine, cu rol de frunte, domnitorul Unirii, Alexandru I. Cuza, caruia îi era dat, într-o domnie de numai sapte ani, sa înfaptuiasca reformele fundamentale pentru consolidarea Unirii si sa deschida calea modernizarii Romaniei. Îi era dat, de asemenea, dupa înlaturarea sa, printr-o conspiratie condamnabila, sa-si traiasca ultimii ani de viata, în exil, si el murind, în conditii precare, pe pamant strain, la o varsta nu tocmai înaintata, de 53 de ani.

În sfarsit, al treilea din grupul liderilor pasoptisti, la care ne referim, Mihail Kogalniceanu, colaboratorul si sfetnicul domnitorului Al. I. Cuza, în realizarea marilor reforme – cele mai importante care s-au facut în cursul secolului al XX-lea, cum avea sa remarce N. Iorga –, spre deosebire de ceilalti, va trai pana la batranete, peste 70 de ani, dar, dupa abdicarea silita a lui Al. I. Cuza, în februarie 1866, va trai, în buna masura, marginalizat între oamenii politici ai timpului, ostracizat, într-un fel de elitele politice, în amintirea colaborarii sale cu Domnitorul Unirii, desi, prin meritele sale, politice si culturale, în mod normal, se afla cu mult deasupra multor fruntasi contemporani ai vietii publice.

*

Daca ne referim la viziunea lui N. Iorga asupra figurilor reprezentative din epoca moderna, trebuie sa avem în vedere faptul ca, în multe situatii, planurile comportamentale nu concentreaza numai calitati sau merite, ci si unele laturi negative, discutabile, în orice caz. Un I. Heliade Radulescu, de pilda, este asezat de Nicolae Iorga pe un piedestal binemeritat, în ipostaza de ctitor al literaturii nationale, dar nu va fi recunoscut de savant, pe buna dreptate, în calitate de lider în revolutia de la 1848 si de doctrinar al acesteia, asa dupa cum sinuozitati si inconsecvente în traseul biografic îi diminueaza personalitatea în ochii marelui istoric.

La fel de exigent va fi savantul referindu-se la diferite alte personalitati pasoptiste, privite sub multiple aspecte comportamentale si sub raportul activitatii sau ideologiei lor, puse sau nu în slujba aspiratiilor politice si sociale ale epocii. Daca, de pilda, despre liderii liberali de la 1848, C. A. Rosetti si I. C. Bratianu, în perspectiva viitoarei lor cariere politice, opiniile savantului raman controversate, ca sa nu mai vorbim de „prezidentul” guvernului provizoriu din Tara Romaneasca de la 1848, mitropolitul Neofit, pe care îl face las si tradator, în schimb, opiniile savantului, din randul liderilor de la 1848, îl aseaza în fruntea oricarei scari valorice pe Nicolae Balcescu.

Semnificative sunt aprecierile lui Nicolae Iorga si pentru o serie de lideri ai „revolutiei romanilor ardeleni” din 1848-1849, precum Avram Iancu – si acesta platind cu sacrificiul vietii, de tanar, sperantele înselate ale semenilor sai –, Simion Barnutiu, Andrei Saguna s. a., dar asupra lor, în spatiul restrans al cestei carti nu ne-am putut opri.

Evident, seria celor care si-ar merita titlul de „mare roman”, în viziunea lui Nicolae Iorga, este continuata de alte figure reprezentative ale vietii publice si culturale din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea si începutul secolului al XX-lea, ca sa ne limitam la cadrul cronologic al epocii moderne, si anume: Bogdan Petriceicu Hasdeu, Vasile Alecsandri, Titu Maiorescu, pictorul Nicolae Grigorescu, dar mai ales poetul national si publicistul de geniu, Mihail Eminescu. Si acestora, precum si altora, cei mai mari dintre cei mari, oameni politici, scriitori sau carturari, Nicolae Iorga le-a facut portrete nemuritoare, marcand gloria lor postuma, tragand din viata si opera lor pilde pentru contemporani.

Poate ca timpul ne va permite, în viitor, sa cuprindem într-un al doilea volum si personalitatile din urma, aici amintite, completand suita „marilor romani” care au marcat evolutia Romaniei pe întreaga durata a epocii moderne, si asupra carora s-a oprit condeiul marelui istoric roman. Pana la o asemenea fericita eventualitate, volumul de fata, închinat reprezentantilor de seama ai generatiilor de la 1821 si 1848 – evenimente istorice care au intrat cu deosebire în preocuparile noastre –, speram sa ofere înainte de toate, viziunea lui Nicolae Iorga asupra acestor personalitati, sa ofere prilejul unei confruntari cu propriile opinii ale cititorilor, iubitori ai istoriei nationale, binecunoscut fiind faptul ca aproape tot ceea ce vine din condeiul savantului nu ne poate lasa indiferenti, totul – sau aproape totul – sugereaza modele si pilde de viata, de amintirea carora nu ne putem dispensa.

Sa mentionam aici, încheind aceasta prefata, ca în partea finala a volumului, am anexat o serie de texte semnificative apartinand lui Nicolae Iorga, ilustrand analiza acestor remarcabile personalitati. Autorul