Pelerinul

Doua povesti se intretaie in Pelerinul: una reface pribegia biblica a lui Avraam in cautarea Pamantului Fagaduintei, alta reda confesiunea ambigua a unui om aflat in cautarea mantuirii. E loc destul insa ca, dincolo de rafinamentul stilistic, romanul sa vorbeasca – deloc ipocrit – despre iubire si sex, credinta si minciuna, dragoste de semeni si dispret cinic, indoiala de sine si speranta disperata… Walther A. Prager a scris un fel de bildungsroman al senectutii, in care idealuri erudite si experiente promiscue coexista absolut natural. Ca in magma vietii.
Claudiu Groza
Pelerinul lui Walther A. Prager este una dintre acele carti rare si fragile, de care ma apropii cu emotie si tandrete. Scris impecabil, cu acribie, cu fiecare cuvant parca ales cu mana si slefuit indelung pentru a se potrivi perfect in ansamblu, textul da senzatia de bijuterie. Autorul este in mod evident un estet, dintre cei tot mai rari, si chiar daca imprima cartii o anumita doza de exotism, nu este deloc anacronic. Cele doua povesti care se desfasoara in paralel sunt intense, palpita aproape, sunt dense, dureroase, inspaimantatoare pe alocuri, dar cu o gramada de miez. Prager reuseste in Pelerinul sa surprinda natura umana in ipostaza ei cea mai nefardata, cea mai aproape de autentic. Este o imagine frumoasa? Ramane speranta? Ramane sa descoperiti.
Cosmin Perta