Părţi juvenile, întinse

„Am fost întrebată dacă aş vrea să mă uit peste un volum de poezie – dacă-mi place, poate scriu câteva rânduri. Am întrebat câţi ani are poetul. Mi s-a spus că 35, dar ce importanţă are? Pentru mine, are. Mi-am exprimat reticenţa – am convingerea că, dacă un poet nu s-a făcut cunoscut până la 30 (35?), nu e chiar lucrul cel mai bun. Se pare că am dat peste excepţia care confirmă regula. Am mai întrebat, după lectură, doar dacă autorul este din Braşov (îmi amintea de prietenii mei Marius Oprea, Andrei Bodiu şi Caius Dobrescu, de poezia în care credeam noi încă de pe vremea când eram foarte tineri şi cunoscuţi ca grup, Grupul de la Braşov). Am găsit în paginile citite ceea ce sper întotdeauna să întâlnesc, înainte de orice, în poezie: un om adevărat. Şi o rară, emoţionantă combinaţie între tranşanţă şi puritate (a intransigenţei), o frumuseţe umană pe care nu am mai întâlnit-o de multă vreme în poezia de pe la noi. Volumul, bazat pe nişte enigmatice recurenţe, e o construcţie stranie de la început până la sfârşit. În centru, un personaj ca de roman, care-şi face scenariile lui, unde încap atâtea lucruri, cu tot cu ecourile lor tulburătoare. «De când m-am văzut între cele două oglinzi, pictez peisaje marine», sună un vers. Să vedem ce face un om cu oglinzile, cu o suprafaţă marină şi cu ceea ce ascunde calmul ei.”

Simona Popescu