Paradisul din Kilimanjaro si alte reportaje

In atmosfera solemna, intimidanta, a prezentarii discursului de primire printre nemuritori, Joseph Kessel lansa despre sine, cu umor, o imagine pe cat de plastica, pe atat de sincera: „Nu pot decat sa ma felicit, din nou, aici, pentru aceasta traditie a contrastelor practicata de Academia Franceza care, pe locul unui om ce a fugit de diavol ca de ciuma, a pus un altul care si-a petrecut viata alergand dupa el.” Marturisire incitanta a unuia dintre cei mai atipici scriitori francezi interbelici, un „touche-à-tout”, calator impenitent in cele patru zari, asemeni lui Cendrars ori lui Malraux. Un original, prin fervoarea cu care isi traieste propria aventura existentiala: nascut in Argentina, unde medicul Kessel, evreu lituanian, se stabilise provizoriu dupa un doctorat la Montpellier, isi insoteste familia in Rusia, la Orenburg, locul de nastere al mamei, cu „pamantul mirosind a pelin”, apoi in Franta; se angajeaza voluntar in armata, devine aviator la finele Marelui Razboi, se naturalizeaza si savureaza din plin clipa in ametitorul carusel al anilor nebuni. Un pasionat ce comenteaza evenimentele atunci cand nu le provoaca el insusi – jurnalist si reporter stralucit al marilor cotidiene pariziene si romancier al primei conflagratii mondiale (L’Équipage, 1923), al pulsiunilor nevrotice (Belle de jour, 1928; sa reamintim uluitoarea ecranizare a lui Luis Buñuel din 1967), al intalnirilor hotaratoare (Fortune carrée, 1932), al „visului american” spulberat (Dames de Californie, 1928). Bun cunoscator al lumii politice si, deopotriva, al celei artistice, apetitul lui pentru noi orizonturi e dublat de o sensibilitate aparte, cu intuitii de Casandra (La Passante de Sans-Souci, 1936). Se alatura Rezistentei, apoi lui de Gaulle la Londra, unde scrie una dintre cele mai tulburatoare marturii despre L’Armée de l’ombre (1943), acea „armata miraculoasa a iubirii si a nefericirii si unde mi-am dat seama ca noi eram umbre ale umbrelor si imaginea acestei iubiri si nefericiri”.

Peregrinarile postbelice il vor conduce in „tari fara fard”: in Africa anilor ’50, in splendoarea ei genuina, dar si insangerata de marile confruntari premergatoare independentei (La Piste fauve, 1954; Le Lion, 1958); in Afganistanul anilor ’60 (Les Cavaliers, 1967), cel al unor incredibile peisaje si personaje. Critica va vorbi despre etnoliteratura, dar pentru Kessel fascinatia tine de autenticul uman si de revelatia unei lumi primare ca experiente initiatice de neinlocuit. Pledeaza in acest sens si schita de portret pe care i-a facut-o François Mauriac: „E unul dintre acei oameni carora le va fi fost ingaduit orice exces, in primul rand, in nemasura curajului de soldat si de partizan, si care vor fi castigat lumea fara sa-si fi pierdut sufletul”.