"De la n-avem incepe totul'', imi spunea bunica-mea, incercand sa-mi explice scandalurile de-acasa. N-avem a trimis-o si pe mama in strainatate, acum 16 ani. Si nu doar pe mama mea, ci pe alte cateva sute de mii de mame. Curand, n-avem paine s-a transformat in n-avem mame, mame care nu intelegeau cu ce au gresit in fata vreunei instante divine ca un „nu" sa fie inlocuit de un altul, mai strasnic si mai adanc in vietile copiilor lor. Am trait insingurati. Toti. Parintilor le-au plecat copiii, copiilor le-au plecat mamele. Orfani bianchi. Ne recunoastem din priviri – avem acea absenta caracteristica omului pentru care casa nu mai e demult acasa. Pentru ca mamele au luat acasa al nostru cu ele, fara sa-l mai poata aseza altundeva in lume. Acum, cei mai multi dintre noi am ajuns la varsta la care trebuie sa ne facem un acasa al nostru. Si nu putem pentru ca nu ne mai aducem aminte cu ce-ar sa semene acel acasa: prima viata ne-a fost saracie, a doua – singuratate. O generatie intreaga care umbla cu inima in batista. Iar Liliana Nechita a facut cel mai bun lucru cu putinta – a scris despre noi, intelegandu-ne in tacere, pentru ca si ea, la un moment dat, s-a urcat intr-un autocar, tot ca sa nu-l mai auda pe n-avem. - Mihail Tamba, poet, Ca sa aiba toti unde plange – 2019)
