Pacatele parintilor si bolile copiilor – Konstantin V. Zorin
Traducere de Adrian si Xenia Tanasescu-Vlas
Lucrarea de fata se adreseaza in primul rand cititorilor care vin la Dumnezeu nu cu inima, ci cu ratiunea, si care se straduie sa analizeze in mod critic propria persoana si viata pe care au dus-o, spre a intelege sursele si cauzele duhovnicesti ale propriilor maladii si ale bolilor celor care le sunt apropiati. Foarte multi dintre noi se intorc pentru prima data spre Dumnezeu atunci cand are de suferit sanatatea lor sau a celor dragi. Boala il impinge pe om sa isi revizuiasca sistemul de valori si cunostintele despre sine. Aceasta afirmatie este valabila mai ales in privinta bolii si a mortii unui copil.
Konstantin V. Zorin analizeaza legatura dintre modul de viata, comportamentul parintilor si starea sanatatii copiilor, felul in care suferintele acestora sunt determinate si influentate de pacatele tatalui sau ale mamei, incercand sa le gaseasca sensul in lumina credintei ortodoxe si avertizand asupra greselilor care pot duce la asemenea urmari. Astfel, cititorul va avea un bun prilej de reflectie, oferidu-i-se sansa aflarii unor raspunsuri la multe dintre problemele sale.
Cuprins:
Inainte‑cuvantare
Capitolul 1: „Pacatele parintilor nostri nu le pomeni…”
1. Faptele parintilor si sanatatea copiilor
2. Legea ereditatii duhovnicesti
3. „Golgota intrauterina”
Capitolul II: Calea de la pacat la boala
1. Stresurile
2. Conflictele intrapersonale
3. Particularitatile personalitatii
4. Traumele psihice
5. Obiceiurile daunatoare
ANEXE:
Despre relatiile intime ale sotilor
1. Scrisoarea Parintelui Paisie Aghioritul
2. Scrisoare catre un frate casatorit
Viata pe scurt a Fericitei Matrona din Anemniasevo
Istorisiri despre vindecari facute prin rugaciunile Fericitei Matrona din Anemniasevo
Acatistul Fericitei Matrona din Anemniasevo
S‑a intamplat in cele mai intunecate vremuri ale iobagiei. Era pe atunci, la inceputul veacului, un general – general cu relatii mari, mosier putred de bogat, dar dintre cei (e adevarat, foarte putini inca de pe atunci) care erau aproape convinsi ca iesind la pensie si‑au castigat dreptul asupra vietii si a mortii supusilor. Erau pe atunci oameni din acestia. Ei bine, isi ducea generalul traiul pe mosia sa de doua mii de suflete, se tinea cu nasul pe sus, isi trata vecinii marunti ca pe niste milogi si bufoni ai sai. Avea sute de caini si aproape o suta de ingrijitori ai acestora, toti in livrea si toti calare. Si iata ca un baiat de la curte – un baietel, de numai opt ani – a aruncat cu o piatra in joaca si l‑a lovit la picior pe cainele favorit al generalului. «De ce schioapata cainele meu favorit?» I se raporteaza ca iata, baiatul cutare a dat in el cu o piatra si l‑a lovit la picior. «A, tu esti», s‑a uitat la el generalul. «Luati‑l!» L‑au luat – l‑au luat de la mama lui; toata noaptea a stat in temnita boiereasca; dimineata iese generalul cu tot alaiul la vanatoare, se asaza pe cal. In jurul lui ‑ intretinutii, cainii, ingrijitorii cainilor, haitasii – toti calare. In jur au fost adunate slugile de curte spre invatatura de minte – in fata tuturor, mama baiatului vinovat. Il scot pe baiat din temnita. Era o zi de toamna posomorata, rece, cetoasa, numai buna de vanatoare. Generalul porunceste sa fie dezbracat copilul: copilul e lasat in pielea goala. Tremura, e nebun de frica, nu indrazneste sa zica nici pas… „So!” – comanda generalul. „Fugi, fugi!” – ii striga ingrijitorii cainilor; baiatul fuge… „Pe el!” – racneste generalul si asmute asupra lui intreaga haita de ogari. L‑a vanat pe copil ca pe o fiara, sub privirile mamei lui, si cainii l‑au sfasiat in bucati!.. Dupa cat se pare, generalul a fost pus sub tutela. Dar… ce sa‑i fi facut? Sa‑l fi impuscat? Pentru satisfacerea simtului moral, sa‑l fi impuscat? Spune, Alioska!” – il descusu cu staruinta Ivan Karamazov pe fratele sau mai tanar, ucenicul staretului Zosima.
– Sa‑l fi impuscat! – rosti Aliosa incetisor, ridicandu‑si ochii catre fratele sau cu o umbra de zambet palid si stramb.
– Bravo! – striga Ivan cuprins de un anume entuziasm. De vreme ce ai zis asta, inseamna ca… Halal schimnic! Asadar, iata ce dracusor sade la tine in inimioara, Aliosa Karamazov!
– Am zis o aberatie, dar…
– Tocmai asta este, ca „dar”… – striga Ivan. – Sa stii, calugarasule, ca aberatiile sunt cum nu se poate mai trebuincioase pe acest pamant. Pe aberatii se intemeiaza lumea, si fara el poate ca nu s‑ar petrece nimic in ea. Stim noi ce stim!”
Astazi, Dostoievski este citit de parca ar fi contemporan cu noi si ar scrie despre vremurile de astazi. Minunatul artist al cuvantului rusesc pune o problema foarte acuta. Si in zilele noastre nebunia, setea de agoniseala si calculul hraparet al puternicilor acestei lumi ii osandesc pe oameni la suferinte si neputinta. Generalul lipsit de inima intruchipeaza o patima foarte raspandita la adulti: egoismul impins la limita, opus cu desavarsire iubirii jertfelnice. In ultima instanta, tocmai iubirea de sine constituie una dintre principalele cauze duhovnicesti ale suferintelor copiilor.
Este o problema extrem de dureroasa. Cu greu este de gasit o familie pe care ea sa n‑o priveasca direct sau indirect. Ea atinge coardele cele mai sensibile ale sufletului. Ca atare, in cugetarile pe aceasta tema este nevoie de tact, de delicatete si de o cat mai mare prudenta. Parintii iubitori recepteaza suferintele copilului mult mai acut decat propria durere. Ei doresc sa inlature prin orice mijloace atat simptomele, cat si radacinile bolii. Medicii reusesc in a indica factorii genetici, psihologici, sociali si de alta natura ai aparitiei si dezvoltarii ei. Cauzele duhovnicesti raman insa, de obicei, in umbra. Iar ele se ascund adeseori chiar in noi insine, fiindca noi insine le creem copiilor nostri terenul pentru suferinte. Nu este usor sa recunoastem lucrul acesta. Totusi, sa fim cinstiti si sa nu ne ascundem dupa deget.
Cunoasterea felului in care pacatul adultilor provoaca boala copilului este folositoare nu numai pentru medici, pedagogi, psihologi si alti specialisti care lucreaza cu copiii. In primul rand ea aduce folos parintilor si celor ce au copii in grija ori se pregatesc sa aduca pe lume unul. Poate ca exemplele si afirmatiile ce urmeaza vor dezlega anumite indoieli si nedumeriri ale oamenilor pe care ii chinuie intrebarile: „De ce Dumnezeu mi‑a trimis crucea de a educa un copil invalid?”; „De ce micutul meu a murit, iar alti copii sunt vii si sanatosi?”; „Cu ce sunt eu vinovat ca odraslele mele se imbolnavesc des?”. As vrea sa le dau adultilor imboldul de a se gandi cu mai multa seriozitate la raspunderea pe care o au pentru nasterea si educarea copilului, sa ii feresc de greseli fatale, pentru care copilul va plati cu sanatatea sa.
