Oameni ridicati din taranime

In Epistola catre Evrei, Sf. Apostol Pavel enunta o indatorire crestina fundamentala: „Aduceti-va aminte de mai marii vostri, care v-au grait voua cuvantul lui Dumnezeu; priviti cu luare aminte cum si-au incheiat viata si urmati-le credinta” (Evrei 13, 7).

Respectand cu fidelitate acest indemn paulin, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane a proclamat anul 2019 drept Anul omagial al satului romanesc (al preotilor, invatatorilor si primarilor gospodari). In acest context, Editura Basilica isi propune sa continue sirul manifestarilor dedicate anului omagial, publicand lucrarea Oameni ridicati din taranime, a lui Ilariu Dobridor, care pune in lumina unul dintre elementele specifice ale neamului nostru, taranimea, „unanimul nostru inaintas fara nume”. Textul lucrarii de fata, publicat dupa editia princeps din anul 1944, tiparita la Imprimeria Nationala, a fost indreptat din punct de vedere gramatical si ortografic, conform regulilor actuale ale limbii romane.

Pastrator fidel al culturii nationale si al traditiei bisericesti, satul romanesc constituie mediul in care s-au dezvoltat si s-au desavarsit valorile morale, culturale si spirituale ale neamului romanesc. Cu alte cuvinte, figurile impunatoare ale poporului, „oamenii-radacina” si „oamenii-piscuri”, asa cum ii numeste Ilariu Dobridor, au fost ridicati din cei de la sat, din taranime. Element specific al romanismului, taranimea reprezinta insasi esenta noastra ca neam. In acest sens, Liviu Rebreanu arata ca: „la noi, singura realitate permanenta, inalienabila a fost si a ramas taranul. Atat de mult ca taranul roman nici nu e taran ca la alte popoare […]. De fapt, taranul n-are nume pentru ca nu este nici clasa, nici breasla, nici functie, ci poporul insusi – omul roman”

Din punct de vedere etimologic, cuvantul „tara” provine de la latinescul terra, care inseamna „teritoriu”. Terranus este taranul, acea persoana care cultiva pamantul si are cea mai intima legatura cu el. Aceasta idee este ilustrata in limbaj liturgic prin faptul ca omul, compus din trup si suflet, reprezinta o sinteza intre materie si spirit, intre tarana si suflet viu, dupa cum afirmam in Slujba Inmormantarii: „iar noi, pamantenii, din pamant suntem ziditi si in acelasi pamant vom merge”. De aceea, la sat, cultivarea pamantului este adesea insotita de acte cultice, precum binecuvantarea fantanii, a holdelor, a semanatului, a primelor roade ale pamantului. Acest ritual sfant, prin care taranul invoca binecuvantarea si ajutorul lui Dumnezeu pentru cultivarea pamantului, evidentiaza relatia acestuia cu pamantul, pentru ca, in fond, omul „este tarana modelata dupa chipul lui Dumnezeu Cel vesnic viu”, iar invocarea ajutorului dumnezeiesc asupra holdelor presupune implicit binecuvantarea propriei sale persoane, in calitate de fiu al pamantului.

Mentalitatea satului se incheaga in jurul Scolii si al Bisericii, „lumina mintii” si „puterea credintei”. In gandirea taranului, Biserica este locas al comuniunii, focar al dragostei, iar Scoala templu de iradiere a sufletului, in timp ce preotul este un cautator al comuniunii cu Dumnezeu, iar invatatorul un cercetator al virtutilor si valorilor. Aceasta conlucrare dintre preot si invatator este ilustrata in termeni metaforici de Ilariu Dobridor:

„Odinioara, cand ne stapanea nostalgia seculara a Unirii, invatatorul si preotul erau propovaduitorii acelor melodii nationale si al invatamintelor din adevarul carora am extras invioratorul puternic suflu patriotic. Pedagogi ai constiintei cetatenesti, acestia imprimau in aluatul sufletesc al copilului cadentele urcate din evocarile trecutului, torcand firul rechemator al grandorilor”.

O alta caracteristica a taranimii o constituie perceptia asupra vietii. Taranul roman priveste viata prin raportare la doua valori: timpul si locul. Astfel, viata este inteleasa ca „timp binecuvantat pentru a sfinti locul in care traim”. „Sfintirea locului in care traim” aduce cu sine speranta in dobandirea unui loc in Imparatia cerurilor sau, in limbaj popular, „dobandirea unui coltisor de rai”. Aceasta inclinatie a romanilor spre dimensiunea vesnica a existentei este surprinsa si de Lucian Blaga in poezia intitulata Sufletul satului:
„Eu cred ca vesnicia s-a nascut la sat.

Aici orice gand e mai incet,

si inima-ti zvacneste mai rar,

ca si cum nu ti-ar bate in piept,

ci adanc in pamant undeva”.

Fiu de taran, fascinat de viata satului romanesc, Constantin Iliescu Cioroianu, cunoscut sub pseudonimul Ilariu Dobridor, s-a nascut la 1 noiembrie 1909, in satul Dobridor din judetul Dolj, fiind al doilea dintre cei opt copii ai familiei (trei baieti si cinci fete). A urmat cursurile elementare la scoala din satul natal, unde l-a avut ca dascal pe invatatorul Ioachim Negritescu. Satul Dobridor era vestit pentru fidelitatea fata de traditiile folclorice si randuielile bisericesti. In acest climat, „pierdut intre lanuri, salcami si salcii plangatoare”, s-a format sufletul viitorului poet. La recomandarea invatatorului satului, Ilariu Dobridor va studia ca bursier la Liceul Militar „D. A. Sturdza” din Craiova, un adevarat „laborator in care minereurile sufletesti ale elevului, topite in flacara invataturii si educatiei, se prefac in metale de pret cu care isi cladeste valoarea ei istorica o natiune”, cum il definea el insusi in revista Flamuri. Dupa absolvire, simte o chemare mai inalta, careia ii da curs, si se inscrie la Facultatea de Litere si Filosofie, unde se face repede remarcat, fiind apreciat, printre altii, de catre profesorul Nicolae Cartojan. Isi incepe activitatea publicistica inca din vremea studentiei, debutand in revista Ramuri, in anul 1928. Face gazetarie la Dreptatea, Taranismul, Curentul, Presa si functioneaza o vreme ca profesor la Ramnicu Valcea, timp in care colaboreaza cu revistele Gandirea, Viata romaneasca si Bilete de papagal. Odata cu instalarea comunismului in Romania, soarta lui Ilariu Dobridor a fost pecetluita. Scapat ca prin minune de primul val al terorii, este arestat in anul 1954, la Ramnicu Valcea, si inchis in penitenciarul de la Craiova, apoi la Jilava si Aiud. Cei zece ani de temnita grea i-au macinat trupul si sufletul. Dupa eliberare (1964) a fost urmarit indeaproape de Securitate, cu scopul de a fi redus la tacere. S-a stins din viata in locuinta sa de pe strada Roma, din Bucuresti, in anul 1968.

In privinta scopului lucrarii, ne lamureste insusi autorul: „Aceasta carte tinteste sa arate figurile mari ale neamului […], din a caror nazuinta, mandrie, jertfa si credinta s-a intarit soclul maret al ridicarii noastre […]. Pentru ei, pentru acesti piloni risipiti pe vatra larga a tarii, am conturat imaginea concreta a oamenilor mari ridicati din taranime, spre a fi tuturor pilda si porunca. Ei au faurit datina pamantului si au sfintit cerul nazuintelor romanesti”.
Editura BASILICA