O nouă pantă

„Arthur Suciu nu vine în poezie de nicăieri. Multe din fragmentele volumului Cel care așteaptă (și nu numai de aici), deși n-au fost citite astfel, sunt poezie. Aici avem de-a face însă cu un text care se livrează ca atare – și care, formal, dă iluzia poeziei. Căci despre iluzie, insidios, volatil e vorba.

În fapt, poate că miezul acestei poezii (care implică o poetică) este tocmai revoluția produsă la nivelul identității. Revoluție? Identitate? Sunt cuvinte pe care cu siguranță Arthur Suciu le abjură. În limbă (și nu numai în limba română) nu există pentru ceea ce numim identitate un antonim. Să scriem, pe urmele lui Derrida, identitate?! Dar poezia lui Arthur Suciu este a unui subiect redevenit natură. De aici și emoția pură din câteva secvențe de hip-hop; de aici, marea bucurie, care nu este a gândirii, născute spontan, care l-ar construi, ci a lipsei ei – bucurie solară! Așa se explică decupajele din copilărie, labirinturile autobiografice – când subiectul era încă sens, ca și oniricul, visele – din care se hrănește încă un prezent difuz. Așa încât, nu agonia, nu disperarea, expresii ale unui subiect tare la care poetul nu poate visa, se află la temelia acestei poezii, ci „melancolia aerului”, o materie care are fascinația nimicului, vidul care nu salvează, dând însă iluzia unei salvări.

Să vorbim de un subiect sceptic? De blazare? Cuvântul cel mai potrivit apare într-un loc: deprimare. Marele poem e tocmai aruncarea poemelor la buncăr. Sinuciderea însăși ar face parte dintr-o mitologie definitiv dispărută. Poemele lui Arthur Suciu sunt înscenarea subtilă a unei absențe care își exprimă într-un strigăt difuz prezența. Iată de ce am sentimentul întâlnirii cu un poet veritabil, cu un mare poet.” – Mircea A. Diaconu

Alte titluri pentru ArthurSuciu (autor):

Cel care așteaptă (2021)

,