Lucrarea de fata, intr-o prima editie, a fost publicata in anul 2010 la Editura Universitatii din Bucuresti.
Difuzarea ei, pana la epuizarea stocului propus de Editura, ne-a convins de interesul cititorilor, ceea ce ne-a sugerat elaborarea unei a doua editii, revazuta.
Asupra titlului de baza al lucrarii, „O istorie a Principatelor Romane”, ne-am simtit obligati, in beneficiul cititorilor, sa facem, de data aceasta, cateva precizari. Cum rezulta din limita de timp indicata in titlu, 1769–1859, este vorba de analiza unui proces istoric, avand la baza teritoriul Tarii Romanesti si Moldovei, care are ca punct de pornire elaborarea cunoscutelor memorii de emancipare politica din anii 1769–1770, prilejuite de declansarea unui nou razboi ruso-turc, si se incheie in anul 1859 odata cu realizarea Unirii Principatelor.
Fara indoiala, termenul de „Principatele Romane” nu trebuie sa starneasca nicio ambiguitate. In diplomatia europeana a timpului era folosit acest termen cu precadere, voind a sublinia situatia speciala a Tarii Romanesti si Moldovei, provincii romanesti care se constituisera de la inceputul lor in state de sine statatoare, iar apoi, desi ajunsesera sub suzeranitatea Imperiului Otoman, isi pastrasera atributele de baza ale suveranitatii. Toate acestea, spre deosebire de alte provincii romanesti – Transilvania, Bucovina, Basarabia, Dobrogea –, care, odata incorporate de marile imperii din vecinatate, nu-si putusera pastra aceste atribute. Altfel, intr-o terminologie generala, de pilda, si Transilvania, intr-un anumit sens, era un principat, asa cum figureaza in unele prezentari istorice.
Sa notam aici ca folosirea acestui termen, Principatele Romane, trimitand la Tara Romaneasca si Moldova este intalnita frecvent in studiile istorice de specialitate, inclusiv in tratatul recent de istorie a romanilor, publicat sub egida Academiei Romane (vezi vol. VI si VII, Edit. Enciclopedica, 2002 si 2003). Pentru desemnarea tuturor provinciilor romanesti, si dupa opinia noastra, este mai corect de folosit termenul de Tari – Tarile Romane –, iar nu acela de Principate, termenul de Principatele Romane, cum am aratat mai sus, avand o limitare in spatiu.
Cert este ca imprejurarile istorice, contextul politic si international au facut ca Principatele Romane, cu sensul aratat (uneori in diplomatia europeana, este folosit si termenul de Principatele Dunarene!), sa ofere o baza mai solida de actiune politica in directia realizarii aspiratiilor de emancipare politica si unitate nationala.
Faptul isi are o explicatie logica: este vorba de doua provincii romanesti – in perioada de aproape un secol, la care ne referim –, aflate sub una si aceeasi dominatie straina, a Imperiului Otoman. Dezvoltarea identica a institutiilor din aceste provincii, pe de alta, evolutia tot mai precara, sub raport politic a Imperiului Otoman, au facut ca aspiratiile de emancipare politica ale romanilor sa se realizeze, mai intai, la nivelul celor doua Principate. Asa cum vedea, mai departe, proiectele de la jumatatea secolului al XIX-lea, vizand realizarea unui stat national cuprinzand si Transilvania, de la bun inceput, erau sortite esecului, cat timp lupta nu se putea duce concomitent cu mai multe mari imperii. Singura cale pe care se putea merge era aceea indicata de realitatile timpului, si din aceasta optica se va realiza mai intai, in 1859, Unirea Mica, infaptuirea unui stat national aflat inca sub suzeranitatea Portii, dar cu sansele unei dezvoltari viitoare, raspunzand pe deplin aspiratiilor fundamentale ale romanilor de pretutindeni.
Cu aceste lamuriri, speram ca noua editie a lucrarii noastre sa satisfaca pe deplin interesul cititorilor, altfel, putandu-se intitula tot atat de bine „Din istoria moderna a romanilor”, ea avand la baza, de fapt, textul sintezei noastre publicata la Editura Universitara, in anul 2006, Istoria moderna a romanilor – 1774/1784 –1918.
Fara indoiala, aceasta prezentare a istoriei politice a Principatelor Romane, pe parcursul unui interval de aproape un secol, de la 1769 la 1859, pe care o face lucrarea de fata, nu exclude, de fel, raportarea la celelalte provincii romanesti, la celelalte ramuri ale poporului roman. Altfel, nici nu ar fi posibil, daca ne gandim la procesul unitar de afirmare a constiintei nationale pe tot cuprinsul spatiului locuit de romani. In acest sens, istoria politica a Principatelor Romane intr-o indelungata perioada de timp incorporeaza istoria formarii si afirmarii natiunii romane, implicit, deci, a afirmarii constiintei nationale a romanilor la nivelul tuturor provinciilor romanesti, iar constiinta nationala a romanilor de la sud si rasarit de Carpati, cum se stie, s-a hranit din plin din spiritualitatea Scolii Ardelene, din care a descins si Gheorghe Lazar, contemporanul si colaboratorul lui Tudor Vladimirescu, la 1821.
In sensul acestor aprecieri, lucrarea de fata incepe cu o Introducere, care trimite la procesul formarii natiunii romane, incadrat in aceasta perioada de aproape un secol.
