Viaţa mea este un roman în mai puţine rânduri şi decât lunga sa prefaţă. Şi, în mod necesar, mai amplu şi decât o respiraţie. Nu-l poţi citi, aşadar, dintr-un suflu, oricât de umflat ar fi. Dar îl poţi termina la sfârşitul său natural, să sper, nu şi cu al meu identic. Să fie aşa, n-aş mai avea timp nici să-mi trag ultima suflare, din lipsă de spaţiu.
Mă grăbesc, teribil, deci:
M-am născut ca oricare om, la zero absolut ani, luni, săptămâni, zile, ore, minute şi secunde. Nu intru şi în alte detalii de scară temporală.
Am crescut, ca fiecare dintre noi, pornind de la propriul meu zero absolut, căruia, clipă de clipă, i-am adăugat valoare cifrică prin adunarea cu el.
La şcoală am mers mai mult decât aş fi crezut. La un moment dat, spre sfârşitul ei, mi se acrise teribil. N-am vrut să fiu niciodată un învăţat, dar şcoala nu m-a învăţat niciodată contrariul.
Am iubit imens, puţin şi variat. Femeile mi-au fost momente în care viaţa mi s-a oprit pentru un scurt răgaz.
Am şi părăsit, am şi fost părăsit, dar niciodată în acelaşi timp. Dragostea este singurul sentiment uman profund iraţional, dar cu o disciplină de fier.
Mi s-a întâmplat să şi urăsc, dar irelevant. Ura este mult prea diafană pentru a avea de-a face cu implicaţiile ei.
Nu ştiu încă, pe măsură ce viaţa mi se desfăşoară în linie forţată, dacă voi muri într-un fel sau altul. Important e să mor numai într-un fel, pe rând.
Viaţa mea încă trăieşte. Romanul ei continuă încă.
Eu am murit în scris.
