O autobiografie euritmata

Cuvant-inainte de Virgil Mihaiu

Studentia mea clujeana a inceput in 1970, perioada de apogeu a relativei liberalizari cu voie de la regimul monolitic in vigoare. Din pacate, atmosfera de placuta competitivitate intelectuala ce domnea in Universitate – si, prin extensie, in redactia revistei Echinox, unde fusesem cooptat gratie bunilor mei amici Marian Papahagi si Peter Motzan – s‑a intunecat brusc: in iulie 1971, capetenia scornicesteana a decis sa implementeze in tara noastra „invatamintele” recentei sale vizite prin lagarele de concentrare in care fusesera prefacute Coreea de Nord (ireparabil, pana in zilele noastre) si China (pana dupa moartea lui Mao). Un efect imediat a constat in reprimarea cetatenilor care se incapatanau sa‑si manifeste personalitatea (si) printr‑o infatisare neconforma canoanelor quasi‑cazone impuse intregii societati. Pentru orice june cat de cat scolit parea de neinteles cum o ideologie ce se revendica de la „clasicii marxism‑leninismului” (Marx, Engels, Lenin – adica trei barbosi, intrucat mustaciosul Stalin fusese epurat cu un deceniu in urma) avea ca prioritate vanarea celor ce purtau barba si/sau par lung. E de presupus ca nici etimologia nu era un punct forte al opresorilor, din moment ce actionau contra evidentei ca, in limba romana, insusi cuvantul barbat deriva de la respectiva podoaba faciala. In cazul meu particular, un accident domestic, petrecut cand inca nu implinisem doi ani, imi arsese cu ulei incins o portiune din partea dreapta a fetei. Ca atare, operatiunea barbieritului devenise impracticabila (oricum, nu as fi intentionat vreodata sa mi‑o insusesc). Fapt este ca, timp de vreo doi ani, ramasesem probabil unicul student purtator de barba din Facultatea de Litere (cu dispensa medicala!).

In acea postura de… extraterestru, avui parte aproape de un soc la primul curs de istoria filosofiei. Titularul acestuia, Valentin Catineanu, era un tanar domn, cu miscari tacticoase si cu voce bas‑baritonala. Aparitie rupta parca dintr‑un tablou infatisandu‑i pe pasoptisti: frunte inalta, ochi mari de culoare azurie si – surpriza – o barba blonda, deasa si aranjata. Nici pana azi nu am aflat cum reusise sa‑si mentina demnitatea propriei figuri, in timpurile ignobile pe care le aveam de suportat. Bineinteles, la asta se adauga si certa sa competenta profesionala. Nu mai e necesar sa insist ca Valentin s‑a fixat in memoria mea estudiantina ca unul dintre profesorii de referinta.

La scurt timp dupa absolvirea facultatii, am cunoscut‑o pe Ana, una dintre surorile lui Valentin. Facea parte dintre elevii primelor promotii ale Liceului cu Limba de predare engleza, institutie exemplara aparuta la Cluj prin intelepciunea diplomatului‑ministru‑al‑invatamantului Mircea Augustin Malita (pe langa vechile scoli dedicate elevilor cu limba materna maghiara sau germana, fusesera infiintate la inceputul anilor 1970 si licee unde erau predate intensiv franceza, spaniola, italiana si rusa; o glorioasa traditie ramasa vie pana azi in vibranta urbe transilvana post‑totalitara). Majoritatea elevilor acelor scoli de elita si‑au mentinut peste ani relatiile amicale cu comilitonii ceva mai in etate. Asa se face ca, din an in Pasti, se mai intampla s‑o intalnesc pe Ana. „Filiera Catineanu” – careia i se adaugase Tudor Catineanu (viitorul director al Radiodifuziunii Romane predase si el docte cursuri la grupa noastra de anglisti/germanisti) – a reprezentat pentru mine o firava punte spre mirifica zona a Bistritei. Ca fervent admirator al provinciei natale, Transilvania, ma incanta orice sansa in plus de a o cunoaste in splendida‑i diversitate. Evident, continuam sa‑l consider pe poetul Aurel Rau drept simbol cultural al acelui tinut, intrucat gratie lui debutasem in respectatul mensual Steaua (inainte de a‑mi sustine examenul de bacalaureat, asadar tot in 1970). Insa prima escapada la Bistrita am intreprins‑o prin 1972, cu automobilul condus de parintele meu, avandu‑l ca invitat si ghid pe Valentin Catineanu (evocat intr‑unul dintre poemele discretei sale surori).

Apoi anii si‑au accelerat curgerea, ajungand la halucinanta revarsare evenimentiala din prezent. In fortuitele intalniri cu Ana – tot din an in Pasti – aflam noi repere ale traiectoriei mondializate pe unde ea isi urma destinul: Italia, Spania, Insula Réunion, Franta, o tentativa de adaptare la strania provincie sudica a Portugaliei – Algarve, in fine, o anume stabilizare de domiciliu in Andalucía, ardenta provincie spaniola din sud (cu un teritoriu aproape de dimensiunea Portugaliei continentale). Printre informatiile transmise intotdeauna fugitiv s‑a fofilat si aceea ca avusese probleme grave de sanatate. M‑a bucurat sa aflu ca reusise sa le depaseasca – din cate tin minte – gratie interventiilor providentiale ale chirurgului Alin Rancea, vechiul meu amic din copilarie, ajuns reprezentant de frunte al renumitei scoli medicale clujene.

Candva, pe parcursul fulguratiilor sale confesive, Ana imi vorbise despre tentativele ei poetice. Instalat in habitudinile vietii literare si redactionale, asteptam sa‑i vad ipoteticele texte aparute in vreo publicatie. Se pare insa ca servitutile exilului, pe care si le‑a asumat in ultimele doua decenii, nu i‑au mai permis sa‑si devoaleze o vocatie lirica mai mult sau mai putin ascunsa, in orice caz, in perfecta rezonanta cu firea ei ezitant‑introvertita. Abia dupa izbucnirea pandaliei pandemice din 2020, mi‑a transmis selectia din textele ei poetice, pe care generosul editor Vasile George Dancu a decis sa o publice in formatul consacrat al unei carti de debut.

Surpriza cea mare a fost sa descopar veracitatea si coerenta demersului liric investit in lucrare. „Autobiografia” Annei Catinean (numele lejer ajustat, adoptat de Ana pentru ipostaza sa auctoriala) este un concentrat poetico‑existential, a carui pregnanta autenticitate se reliefeaza tocmai prin capacitatea de a evita stridentele. Intr‑o era a zgomotului si furiei din ce in ce mai insuportabile, fata balaie nascuta in mirificele tinuturi ale Transilvaniei nord‑estice isi mentine intacte, de‑a lungul intregii sale vieti, legaturile afective cu acea rezerva primordiala de candoare, sinceritate si sensibilitate de unde isi trage sevele. Forta de iradiere a spatiului originar se converteste in memorie poetica si ramane activa pentru totdeauna. Inerentele vicisitudini de pe accidentatul parcurs vital sunt traversate cu o seninatate inscrisa in codul genetic al „spatiului mioritic”. De altfel, Anna Catinean nu se sfieste sa invoce sau sa evoce elemente demult ignorate de catre limbajul, tot mai agresiv, caracteristic debusolatei poesii pre‑apocaliptice.

Prin contrast cu asemenea tendinte, majoritatea fragmentelor autobiografice au aspectul unor egloge. Asperitatile ce tin de teroarea istoriei se fac resimtite oarecum prin ricoseu, subliminal‑aluziv, dar ceea ce primeaza este viziunea bucolica pe care autoarea (le‑)o impune. Indiferent de ororile la care face aluzie (parintele revenit in sat dupa sase ani „pe drumurile razboiului”, pentru ca ulterior Colectivizarea sa‑l deposedeze de ceea ce castigase prin propriile eforturi), protagonista isi regaseste echilibrul prin recursul la imuabila natura.

Astfel, pana si durerosul moment din finalul poemului intitulat 1972 – Tata isi afla alinarea intr‑o contopire cu respiratia telurica: „Cu o creanga de tei ti‑am racorit fruntea, Tata,/ in ziua torida de iulie/ si incet, incet ai adormit./ Fata ti s‑a imbujorat/ si ai devenit barbatul frumos de alta data./ Dar privirea albastra s‑a stins/ sub fruntea cu sudoare/ sub pleoapele grele/ si‑n noaptea care s‑a lasat/ ultima ta boare/ s‑a topit in miresmele crengii de tei.” Datarea textului imi permite sa constat ca aceasta imensa pierdere de ordin familial a coincis cu amplificarea orizonturilor mele, prin intaia vizitare a taramului bistritean.

Pentru Ana Catinean cuvintele limbii materne si arhetipul satului natal sunt modalitati quasi‑terapeutice de salvgardare a fragilei sale individualitati. Pe oriunde ar fi purtat‑o setea de libertate de miscare, sufletul si mintea ii raman amprentate de esentele idilice ale copilariei. Astfel, o incomensurabila incarcatura de sentimente devine comunicabila in doar cateva randuri, asa cum se intampla in textul intitulat 1974 – Mama, pendant al celui citat mai sus: „Ma astepti in poarta de Craciun,/ fulgi moi cad peste imbratisarea noastra/ in seara timpurie de decembrie./ Respir parfum de mirodenii/ si ma asez la masa incarcata./ Inainte de brumele lui noiembrie/ ai cules, una cate una, perele tarzii/ si le‑ai ascuns in fan pentru mine./ Musc cu nesat din fructul zemos/ si‑mi asez capul pe genunchii tai./ Ochii tai devin stele/ mainile tale devin rauri/ lacrimile tale – ploaie de vara…”

Autobiografia ritmata de eu a Annei Catinean condenseaza poetic momente si personaje ce i‑au marcat (pe)trecerea prin lume. Citind‑o avem o lejera senzatie de eliberare, fie si momentana, de sub presiunea exhibitionismului endemic instaurat odata cu domnia retelelor sociale. Deloc convinsa de ipoteticele virtuti ale virtualitatii, protagonista confesiunilor revine la sursele propriei inocente, fixate in esentele limbajului nativ. Pentru ea, scurgerea imperturbabila a anotimpurilor ramane referinta consolatoare si ordonatoare a unui univers decazut in haos. Ca atare, in raspar fata de imperativele feministoide, Anna isi mentine vii atributele „clasice” ale feminitatii, cum ar fi hipersensitivitatea, intuitivitatea, comprehensiunea pentru lumea asa cum ne‑a fost lasata, o anume smerenie atat la nivel comportamental, cat si literar. Emancipata de sub constrangerile modelor poetice sau imperativelor „ideologice”, ea isi poate permite o prelucrare mai putin sofisticata, insa mai transparenta, a plenitudinii emotionale acumulate timp de‑o viata. Interesant este ca procedeul ii reuseste, in buna masura, si in cele cateva texte concepute in limbi straine – engleza, franceza, italiana, spaniola – grupate in sectiunea finala, Peregrinari poliglote.

Specificul dicotomic al efemerei noastre existente mundane se reflecta, cu sporita acuitate, in conditiile exilului aurit de pe Coasta Tropicala a Spaniei. Acolo nostalgiile se amplifica, prefacand pana si albul albatrosului in „pasarea neagra a mortii”: „In mijloc de februarie, cand pe aceste meleaguri andaluze/ primavara este deplina, iarba verde, migdalii in floare,/ curcubeu de primule se intrec in frumusete si in splendoare/ cu bougainvillea celor patru anotimpuri, cu hibiscus si flamboyant./ Te‑ai vopsit in negru, Albatrosule,/ sa intuneci orizontul primaverii timpurii/ de pe meleaguri andaluze;/ cand migdalii in floare si iarba verde/ imi amintesc un stralucitor aprilie/ de pe meleagurile natale,/ ciresi in floare, poieni cu branduse si papadii,/ muguri explodand sub razele diminetii,/ gradini cu narcise si lalele”… Iar interogatia finala condenseaza destinul tragic al fetei transilvane, care a stiut sa‑l acompanieze in curgerea ireparabila a timpului si sa‑l infrunte prin transparentele propriei simtiri poetice: „Dar eu/ voi mai respira vreodata/ parfumul primaverii de acasa?” (Virgil Mihaiu)

* * *

ANNA CATINEAN s-a nascut la 12 martie 1957, in satul Ocnita, comuna Teaca, judetul Bistrita-Nasaud. A lucrat ca profesoara de Limba si Literatura Romana si de Limba Engleza, precum si ca interpret-traducator. Vorbeste curent limbile engleza, italiana, franceza si spaniola. Dupa deschiderea din anii '90 a calatorit in Europa si in afara ei iar in 2002 a plecat din tara cunoscand experienta migratiei si a vietii in diaspora. In 2006 s-a stabilit in Andaluzia, Spania. La 36 de ani s-a confruntat pentru prima oara cu o boala grea, care i-a marcat destinul, si pe care a invins-o de trei ori. O autobiografie euritmata este volumul de debut al autoarei.