In multe situatii, ne declaram credinta in Dumnezeu, afirmam ca nici un fir de par nu cade fara stirea si voia Lui. Marturisim ca „nadejdea mea este Tatal, scaparea mea este Fiul, acoperamantul meu este Duhul Sfant”.
Pandemia, ca orice mare incercare in viata, ne-a ajutat sa ne descoperim, pe noi insine, asa cum suntem: slabi, firavi, foarte tematori in fata suferintei si a mortii. Iubirea de sine s-a aratat ca o evidenta de care nu eram constienti, indeajuns, inainte, precum, poate, nu suntem nici acum. Adorarea propriului sine s-a infatisat ca neliniste, ca nesiguranta, ca teama exagerata de a nu ni se intampla ceva rau.
O asezare cat mai corecta fata de incercarea pandemiei reprezinta o mare sansa de a ne identifica si recunoaste neputintele proprii. Acceptarea diagnosticului este, deja, un pas important spre vindecare: „A-ti simti pacatul este un mare dar al Cerului, mai mare decat cel de a vedea ingeri”, ne spune Sfantul Sofronie Saharov. Constientizarea distantei, dintre ceea ce credeam ca suntem si ceea ce suntem cu adevarat, poate constitui fundament pentru a pune inceput bun intr-o vietuire mai autentica.
